De mai mulţi ani scriu, printre altele, despre maculatura care a inundat viaţa literară, în cantitate mai mare şi într-un stil mai agresiv ca oricând în istoria culturii noastre. M-am ocupat întâi în treacăt de acest fenomen (căci este un fenomen), apoi am început să o fac sistematic, în cadrul unor rubrici săptămânale: Fiasco şi, ulterior, Pe alături la Ziarul de duminică (supliment cultural al Ziarului financiar) şi Tichia de mărgăritar la România literară (textele de la această rubrică fiind difuzate în prealabil de Radio România Cultural). În 2003 am publicat şi o carte, Ceva care seamănă cu literatura, cuprinzând prezentările a o sută de volume fără valoare. Iar în cursul anului 2008 voi publica o nouă carte de aceeaşi factură, cu un titlu mai explicit: Cărţi proaste.
Mulţi m-au sfătuit să nu mă ocup de această falsă literatură, de acest nechezol al beletristicii, care tocmai prin ignorare ar putea fi făcută (făcut) să dispară. Dar eu nu urmăresc să condamn ceva la dispariţie, aşa cum nu simt nici o dorinţă să provoc o suferinţă autorilor care se află alături de literatură şi cred sincer (sau doar pretind) că se găsesc în centrul ei. Scopul meu este să fiu de folos cititorilor, ajutându-i să identifice pseudoliteratura, ca pe o substanţă toxică, şi să n-o lase să le pătrundă în sânge.
Dacă mâncăm alimente falsificate ne punem în pericol, în timp, sănătatea şi chiar viaţa. Dacă citim ceva care seamănă cu literatura fără să fie literatură ne asumăm un risc la fel de mare, în plan spiritual. Bineînţeles că la fel de periculoase sunt muzica proastă, filmele proaste, divertismentul grobian, chiar şi discuţiile anodine de fiecare zi, constând aproape exclusiv în schimburi de interjecţii şi gesturi. Dar meseria mea este aceea de cititor de literatură şi eu în spaţiul literaturii trebuie şi mă străduiesc să-mi fac datoria.
Am mai povestit cum reacţi
