Patima

Oborul de vite era o imensă arie de pământ bătătorit de mii şi mii de copite. În jurul lui, case pipernicite: mahalua oborului. Gicu Cocoş locuia într-una din aceste case, chiar în marginea oborului. Nimic nu împiedica vântul, viscolul, crivăţul iernii să se abată, cu toată înverşunarea, peste casa lui. A părinţilor lui, de fapt. Căci colegul meu avea doar 16 ani, iar eu 14. Casa era mică, într-o odaie dormeau mai mulţi fraţi, aşa că Gicu Cocoş şi-a înjghebat atelierul în magazie. O încropeală din pereţi de scânduri, cu un acoperiş de tablă ondulată în care erau adăpostite şi orătăniile ogrăzii în timpul iernii. Gicu trăsese un fir de la stâlpul electric şi pusese un bec chiar deasupra mesei. Căci magazia n-avea alt "mobilier" decât o masă şi un scaun. Pe masă: sârme şi sârmuliţe, şurubelniţe şi şuruburi, cabluri şi cleşti, un letcon, piuliţe şi lămpi. Lămpi cum nu mai văzusem: cu o încrengătură de filamente ciudate, cu socluri înalte de ebonită neagră din care ieşeau 4, 5 sau mai multe "picioare", lămpi în care luceau luminiscenţe bizare, albăstrii, roz, verzui. Erau diode, heterodine, super-heterodine, încastrate într-un cadru de aluminiu pe care se înălţau alte necunoscute obiecte: condensatoare, rezistenţe, transformatoare. Era, de fapt, un aparat de radio în devenire, un aparat despuiat, din care două firave fire de sârmă şerpuiau pe masă către un difuzor culcat cu faţa în sus.

Străbătusem oborul şfichiuit de crivăţ, prin zăpada zburătăcită de viscol şi ajunsesem în atelierul lui cu picioarele ude şi îngheţate bocnă. Era toiul iernii, la ora cinci era întuneric-beznă, cocoţate pe o scară rezemată de perete, câteva găini au cotcodăcit timid, trezite de sosirea mea. Gicu era aplecat peste masă, sub conul de lumină al lămpii, ca un Edison văzut în cărţile ilustrate ale copilăriei. Aparatul lui n-avea scală şi nici butoane. Dar numai e