A murit Karlheinz Stockhausen, cel care în tinereţea multor promoţii de compozitori modernişti şi post-modernişti a fost ca şi un idol, iar pentru bătrîneţea muzicii savante a constituit unul dintre ultimii corifei. De acum în colo nu va mai purta pe umeri povara universului încîlcit de sunete (naturale şi sinus) ori de forme (zăvorîte şi deschise), adoptînd perplexitatea unui personaj în afară de timp şi spaţiu, care şi-a pierdut metronomul, ambitusul, diapazonul... Mai bine de jumătate de veac s-a dovedit a fi un negativist şi un hulpav devorator de stiluri şi tendinţe. Respingerea a funcţionat nu pentru că e mai uşor să pari inteligent negînd şi contestînd, decît admirînd şi savurînd, ci pentru că negaţia e parte esenţială şi indispensabilă a spiritului, în timp ce lăcomia a fructificat-o, oarecum şmechereşte, în cea mai neaoşă accepţiune prevert-iană: "grăbiţi-vă să mîncaţi pe iarbă, înainte ca ea să mănînce din voi". Dar Stockhausen a fost şi un destoinic admirator, mai puţin de dragul modelor (care, se ştie, au jucat un rol imens în avangarda de după 1945), cu scopul de a nu părea vetust sau desuet, şi mai mult datorită unor revelaţii pe care le-a trăit încă de la debut ca pe adevărate momente de extaz şi pe care le-a integrat imediat în propria sa creaţie, înfrăţindu-se astfel cu Rochefoucault, cel ce considera că atunci cînd admirăm sîntem egali cu obiectul sau fenomenul admirat. Surprinzătoarea şi, uneori, exasperanta sa carieră componistică adăposteşte toate ingredientele unei mentalităţi specifice frondelor mijlocului de secol 20 şi al dezideratului lor manifest: succesul, chiar şi cu preţul scandalului; gloria, chiar şi prin anihilarea oricărei tradiţii. S-a născut în 1928 la Altenberg şi a învăţat încă de tînăr să vireze întotdeauna la momentul oportun, în aşa fel încît să poată accesa o direcţie mereu nouă, insolită, alta decît cea în care se afun