In istoria domnitorilor nostri nu sunt multe acte de demisie voluntara. Oricum, ele survin abia prin veacul al XVI-lea, cand vechile dinastii (Basarabii, Musatinii) isi cam inceta-sera descendenta in linie dreapta. Totodata, ele sunt dinainte de instaurarea domniilor fanariote, cand actul voluntar al demisiei nu mai era posibil, ocuparea sau nu a tronului depinzand de bunul plac al sultanului. Ma gandesc mai ales la plecarea de bunavoie a lui Petru schiopul din scaunul Moldovei, consemnata cu regret de cronicar (fiindca, s-a spus, voievodul nu voise sa mai spolieze populatia, introducand inca un impozit). Dar si la fuga spre Ardeal a lui Petru Cercel, jefuit in etape, mai intai de ai lui, apoi de straini, inchis de maghiari si scapat de acolo pentru a sfarsi, in cele din urma, pe fundul Bosforului. Ar mai fi poate exemple, dar cate unul din fiecare principat ajunge pentru a pricepe ca demisia – sau, ma rog, abdicarea, in cazul principilor – e posibila doar in timpuri de, macar relativa, libertate si neingradire, fiind un act ce implica o decizie personala. Ea survine, indeobste, atunci cand intre autorul demisiei si partenerul contractului in cadrul caruia acesta indeplinea o functie cu anumite atributii survin dezacorduri pe care primul decide ca o simpla negociere nu le mai poate depasi. Daca celalalt, fie el angajator, institutie sau comunitate, ia exact aceeasi decizie, ceea ce rezulta e insa o concediere, o "punere pe liber", si nu o demisie. Aceasta din urma poate veni, cum se stie, numai dinspre angajat, dinspre "prestator". Iar faptul nu este indiferent, pentru ca demisia, chiar fiind un gest extrem de iesire dintr-o situatie profesionala socotita dezamagitoare sau nepotrivita, ramane o revansa, un privilegiu moral al individului nemultumit.

Pe la noi demisiile la varf nu au fost insa populare. Nu s-ar putea spune ca ele au precumpanit nici l