Obiceiuri de mult uitate, personaje care aparţin altei lumi, o viaţă care vine să vorbească de frumuseţea caselor boiereşti de altădată.O călătorie în timp ne aduce în faţă tabloul unor vieţi boeme, pline de parfum şi de culoare, o viaţă ce se consuma în frumoasele palate boiereşti. Erau case impunătoare, ale unor oameni cu stare, adevărate cetăţi, după cum avea să descrie Ioan Ghica în lucrarea lui Octav George Lecca: „O casă boierească era o adevărată cetate, un stat în stat. Nici poliţia, nici justiţia domnească nu îndrăzneau să treacă pragul porţii unui boier sau vornic, deşi un asemenea drept nu era scris nicăieri: la trebuinţă, boierul putea să închidă porţile şi să trăiască luni întregi cu familia, cu slugile şi cu oamenii casei - optzeci şi o sută de suflete - fără să aibă cea mai mică trebuinţă cu cei din afară“, căci „avea mălai şi făină în hambare, cămara lui gemea de tot felul de băcănii şi de sărături, în ţigănie avea franzelari, croitori, cizmari... la caz putea cu oamenii din curte să se apere contra puterii domneşti, când ea nu era sprijinită de vreo poruncă din Ţaringrad“. Casele boiereşti aveau, de asemenea, ziduri tari, ca de cetate, în câte patru sau şase cărămizi, cu odăi multe şi mari, cu pivniţe adânci şi boltite, cu beciuri şi un rând de odăi deasupra, cu pod din streaşină-n streaşină. Grinzile erau groase. Pardoseala sălilor şi a tindelor era de cărămidă.

Mirajul unei case Erau case imense, palate în care riscai uneori să te pierzi dacă nu erai un cunoscător al locului. Şi, pe cât de impunătoare erau, tot atâtea frumuseţi ascundeau. „Corpul principal se compunea dintr-o sală mare, de colo până colo, cu odăi în dreapta şi în stânga, cu tinde în cruci prin care se comunică şi cu celelalte părţi ale edificiului. Fiecare odaie avea ferestre spre trei părţi, tavanele erau de stejar, streaşina - scoasă o jumătate de stânjen pentru adăpos