Dacă stai şi asculţi câţi români se cred urmăriţi de serviciile secrete, ajungi să crezi fie că trăim în plin totalitarism, fie că suntem un popor de paranoici. Dacă ai apărut de câteva ori la televizor şi vecina de la cinci ţi-a spus că eşti lider de opinie, atunci îţi scrii pe blog că telefonul îţi este ascultat. În urmă cu vreun an trebuia să semnez un contract de colaborare cu un mare trust de presă şi, când am vrut să intru în detalii, doamna de la resurse umane m-a atenţionat cu voce misterioasă: „Ştt! Nu discutăm chestii d-astea la telefon!“. Nici nu acum nu ştiu ale cui telefoane le credea ascultate: ale mele sau ale ei. La discuţiile între ziarişti a devenit un fel de bravadă să zici: „Aa! Telefonul meu e ascultat!“. Dacă nu eşti ascultat, te simţi un nimeni, nu ţi se acordă atenţie.
La nivel de oameni politici, nici măcar nu există dileme: acolo, toţi se simt ascultaţi. Unii dintre ei chiar şi sunt, aşa cum a fost în cazul Remeş, când am aflat despre obiceiurile culinare ale ministrului. Dar nu la acest fel de ascultare se referă politicienii de obicei. Fiecare se simte ascultat de adversari. Bineînţeles, dacă eşti anti-Băsescu, te ascultă serviciile comandate de la Cotroceni. Dacă eşti cu Băsescu, te ascultă oligarhii. „Ascultătorul“ tău de serviciu a devenit un fel de obişnuinţă, cam cum este psihologul la americani. Sau cum sunt prietenii imaginari ai acelor copii ignoraţi de părinţi.
Serviciile secrete româneşti par eficiente şi omniprezente. Ziarele care nu se pricep să facă anchete serioase, dar au explicaţii pentru orice găsesc repede vinovatul: serviciile. Ele fac şi desfac alianţe. Ele duc campanii de presă. Ele câştigă alegeri. Vadim Tudor inventează aproape săptămânal sondaje de opinie comandate de serviciile secrete. Uneori, nu doar serviciile româneşti fac sondaje, ci şi CIA, şi Mossad-ul. Bineînţeles, în aceste sondaje ultrasecrete,
