Dacă tot sîntem în ultima săptămînă a lui 2007 am ales să nu scriu despre nici o carte şi să fac cîteva notaţii pe marginea criticii literare şi a complicatelor relaţii dintre scriitori şi criticii literari.

Mai întîi, despre critici. Scăderea audienţei criticii literare şi pierderea treptată a prestigiului de piaţă în defavoarea formelor alternative de promovare a cărţilor au întors interesul criticilor spre propria tabără. Tot mai multe cronici de întîmpinare fac referinţe la alte cronici de întîmpinare sau la frazele de pe copertele cărţilor. Critica literară pare să-şi restrîngă aria la cei care o practică şi, în loc să devină un discurs public, îşi caută repere şi obiective pe propriul teren. Sigur, critica literară a fost dintotdeauna autoreflexivă şi suficientă sieşi, dar mă aşteptam la ceva mai multă deschidere în condiţiile unei pieţe de carte (şi de idei) tot mai libere. Fără a mai juca un rol semnificativ pe piaţa de carte (şi de idei, iată!), criticii îşi dispută capitalul simbolic şi îşi reclamă autoritatea exclusiv în interiorul breslei. Discursul critic îşi restrînge, conştient sau nu, mizele şi acceptă statutul de nişă, deloc onorabil în acest context. Altfel spus, criticii au ajuns să scrie despre şi pentru critici. Dar asta nu e încă nimic.

Revistele literare par deseori nişte tabere care-şi trimit criticii să lupte corp la corp cu criticii altor tabere în încercarea de a-şi revendica poziţia în cîmpul literar şi de a-şi impune propria ideologie culturală. Cartea nu mai este obiectiv, ci, de cele mai multe ori, pretext. Funcţia oarecum parazită a criticii literare reclamă acţiune, devine un act de gherilă în care confruntarea nu este nici egală, nici frontală. Legitimarea critică se face tangenţial şi distructiv, prin partizanate şi raportare negativă la celălalt. Prea puţini mai pun preţ pe faptul că există o sumă de opinii critice