În toată hărmălaia aceea teribilă de revoluţionari - de-ţi vine să adaugi imediat: "teribilă, monşer", într-o asemenea lumină descindeau cu toţii din "Boborul", din "21 februarie", din "nu uita că-s ploeşteancă" sau "am dat şi noi nişte martiri!" -
în spectacolul acela întru totul enorm, că n-am alt adjectiv nici dacă mă tai, soro sau nene,
în toată noaptea aceea furtunoasă, cînd şi "la Tucă" şi "la Mafalda" nu aveai loc să-ţi tragi sufletul, darmite un glonte în cap, de disperare, în faţa evidenţei cu care, la noi, istoria, daâ cine alta?, trece orice revoluţie din stradă, la palat şi de acolo, obligatoriu, lege organică, la ICRAL, în tangajul acela dintre emoţiunea simţirii şi convulsiunea expresiei în care nu numai că nimeni nu murea sub ridicol, dar ridicolul însuşi avea puterea să se ridice, deodată, sublim, la adevăr, acel adevăr spus pe şleau de cel care se proclama erou naţional: "Să vă fie clar că fără noi n-ar exista Tele7abc, Pro TV şi nu ne-am găsi aici!", ceea ce era la fel de exact ca Adevăr şi poezie la Goethe, la fel de patetic ca la Wajda Cenuşă şi diamant,
eu, unul, am fost fericit că nu l-am găsit printre aceia pe singurul meu concetăţean în care îmi place să văd România revoluţionară de la â89 (cu aceea de la â48 lucrurile şi bibliografia fiind clare, iar cu mine şi cu cei din jurul meu, nu mai puţin: "pe 22", după două ore, între 14 şi 16 pentru intelectuali, trăite pe bulevard, între Romană, Lemnea şi Piaţa Victoriei, scandînd cu alte mii de involuntari agenţi ai KGB, CIA, Mossad-ului şi poate ai Hamas-ului: "Olé, olé, Ceauşescu nu mai e!", ne-am dus urgent la casele noastre fiindcă dintr-o maşină blindată, gata-gata să ne zdrobească, ni s-a strigat: "Fugiţi, vin 2000 de terorişti de la Sibiu!")
El nu. În nici un caz - el nu.
El era atunci la Jilava; îşi lăsase familia, nevasta, copilul acasă, avea deja f
