În anii â90, una dintre cele mai îndelungate dispute din presă a fost cea pe tema "intrării în Europa". S-au preluat şi dezvoltat unele teme dezbătute în perioada interbelică (de pildă, cea dintre "europenism" şi "naţionalism"), s-au construit scenarii (că "o să rămînem în zona gri"), s-au măsurat partidele şi politicienii în funcţie de aderenţa lor la "ideea de Occident". S-au spus multe enormităţi, s-au spus şi destule lucruri inteligente. "Europa" era, pe atunci, ceva destul de abstract şi destul de puţin cunoscut pentru mulţi dintre noi. Ca să o vizităm, aveam nevoie de viză, care se obţinea greu. Nu ne gîndeam că peste vreo zece ani vom ajunge să mergem doar cu buletinul pînă la Lisabona. Dar dezbăteam pătimaş şi eram, în majoritate, euro-entuziaşti.
Pe măsură ce drumul spre Europa devenea mai sigur - şi mai ales după ce, la Consiliul European de la Helsinki din decembrie 1999, s-a decis începerea negocierilor de aderare cu România - dezbaterile au început să fie dublate de subiecte de presă ceva mai concrete. A început să se scrie despre normele europene, despre criteriile pe care trebuia să le îndeplinim, despre termene. Dar subiectul cel mai important a fost, an de an, "raportul de ţară": zile şi săptămîni la rînd după publicarea lui, era întors pe toate părţile, iar Guvernul şi Parlamentul erau făcute zob că "nu întreprind reformele necesare". Pe atunci s-a fixat - cred - în conştiinţa publică ideea că "nu sîntem pregătiţi pentru UE", iar obsesiva comparaţie cu bulgarii (care din cînd în cînd "ne-o luau înainte") ne-a creat un complex de inferioritate de care nici azi nu scăpăm. Dar am rămas zdrobitor de euro-entuziaşti: sondajele arătau că aproximativ 80% dintre cetăţeni susţineau aderarea la UE.
Pasul spre subiectele cu adevărat concrete s-a făcut printr-o avalanşă senzaţionalist-alarmistă: "va trebui să punem cipuri la vaci", "nu vom ma
