Încă din primele minute ale lui 2007 puteam să ne dăm seama ce va urma: aderarea la Uniunea Europeană, moment simbolic al regăsirii, a fost serbat de cei doi principali oameni ai statului, în locuri separate. Tonul a fost astfel dat, intrarea în Uniune însemnînd, paradoxal, drumul cel mai scurt către o interminabilă criză politică internă. Nu sîntem originali, înaintea noastră, Polonia, Cehia sau Ungaria au cunoscut frămîntări interne odată ce au intrat în UE. Explicaţia e simplă: energiile politice, ţinute în frîu în scopul "nobil" al aderării, se descătuşează odată ce obiectivul a fost îndeplinit. Parcă nicăieri însă criza politică nu a fost atît de dură, cu simptome atît de severe: amînarea alegerilor europene din mai în noiembrie sau suspendarea preşedintelui ţării timp de o lună.

În ciuda acestor furtuni, la un an de la aderare, principalii actori joacă aceleaşi roluri: Traian Băsescu este tot preşedintele României, Călin Popescu Tăriceanu îşi va duce probabil mandatul la (bun?) sfîrşit, iar Mircea Geoană este liderul unui partid de opoziţie care, în pofida scandalurilor interne, a reuşit un scor destul de bun la alegerile europarlamentare. Cei trei oameni politici vor fi cu siguranţă şi "tenorii" anului care va urma, un an marcat de un dublu scrutin - alegerile locale şi cele legislative - asta dacă nu mai intervine vreun referendum.

Cum a arătat însă "România europeană"? Cei care sperau, la 1 ianuarie 2007, că România va fi o "surpriză bună" pentru Uniunea Europeană, s-au înşelat. România nu a fost o surpriză bună, n-a fost însă nici una rea. Şi asta pentru că, din fericire, criza politică internă nu a avut impact asupra acţiunii europene a României. Ca stat membru, Bucureştiul ar fi putut să strice cîteva dintre jocurile europene, dacă ar fi dorit, ar fi putut fi o a doua Polonie, care să reclame sus şi tare că interesul naţional prevalează i