Înainte să se convertească la creştinism, lumea romană tîrzie supravieţuise moralmente prin înţelepciunea stoică, cu aura ei de resemnare dîrză, cu asceza ei amară, fără iluzii şi fără altă speranţă decît aceea a vindecării de patimi. Există, în stoicism, o nobleţe impunătoare, un duh ascetic boreal, un exemplu de verticalitate fără cer. Nu întîmplător, stoicismul a pătruns, discret, dar viguros, în ţesutul pedagogiei creştine. Epictet şi Marcus Aurelius au rămas pînă azi cărţi de căpătîi ale civilizaţiei europene. Ce lipsea totuşi stoicilor, pentru a obţine nu o rezonabilă adaptare la lume, ci o lume nouă, cu alte temeiuri şi cu alte văzduhuri? Cu alte cuvinte, cum se poate transforma filozofia în credinţă? Nu pun această întrebare pentru a livra un răspuns sau pentru a furniza proiectul unei ample cercetări academice. O propun, pur şi simplu, ca temă de meditaţie în preajma Crăciunului. Căci venirii pe lume a lui Isus Hristos îi corespunde, analogic, venirea pe lume a creştinismului în spaţiul marelui imperiu stoic al Romei.

Trebuie spus că, dincolo de anvergura morală a textelor stoice, te izbeşti, uneori, de platitudini monumentale. "...Este de preferat să fii fericit, chiar dacă eşti mărginit de mijloace materiale restrînse, decît, cînd te răsfaţă belşugul, să fii tulburat de suferinţă" - sună un text din Epictet. Altfel spus, mai bine sărac şi sănătos, decît bogat şi bolnav. Evident, asemenea solemnităţi sapienţiale sînt abundent compensate de fineţea sau abisalitatea altor pasaje. Dar nu poţi să nu-i dai dreptate lui Hegel, din prelegerile sale de istoria filozofiei, cînd îşi încheie capitolul despre stoici cu fraza următoare: "La Seneca găsim multe lucruri edificatoare, înălţătoare, întăritoare pentru suflet, antiteze pline de spirit, retorică, fineţe a distincţiilor, dar simţim, în acelaşi timp, în faţa discursurilor lui morale, răceală şi plictis