În primăvara lui 1998 munceam de zor la lucrarea de licenţă despre Leonid Dimov. Ziua scriam, iar seara îmi luam foile caligrafiate şi le predam doamnei Mirela ca să mi le culeagă pe calculator. La sfîrşit, cînd totul a fost gata, am primit în schimbul lor bucata pătrăţoasă de plastic, numită dischetă. Cu ea am plecat la Bucureşti, unde trebuia să dau printuri ?i să-mi văd, în sfîrşit, "opera" finalizată. L-am rugat pe Mihai să mă ajute (el era singurul om cunoscut care avea un laptop pe vremea aia). Numai că fonturile nu se convertiseră ca lumea (atunci îmi era imposibil să înţeleg de ce şi ce înseamnă). A venit la mine la cămin, foarte somnoros şi cu tricoul îmbrăcat pe dos, dar cu o minune de computer portabil cu care am reuşit să salvăm documentul cules la Tîrgu-Jiu. După un an şi ceva, eu şi Mihai am rămas împreună şi i-am povestit abia atunci cît de stresată am fost în ziua aia: să-i zic că are tricoul pus aiurea? Asta pe lîngă emoţiile incredibile că n-o să mai pot să-mi printez niciodată lucrarea etc.
Poate trauma mea legată de maşinăriile complicate mi se trage de atunci, dracuâ ştie. Poate că tot timpul am simţit, într-un fel, că există un Dumnezeu al obiectelor de care ne folosim şi care poate fi atît de ciufut şi de capricios că e mai bine să nu te apropii de el prea mult. Îl accepţi şi cînd te ajută şi cînd te face să-ţi pierzi lucruri pe care le-ai scris. Mi s-a întîmplat la cele două cărţi, deja mă gîndesc că n-o să se răzgîndească la a treia. Primul meu document word a împlinit 10 ani. Acum sînt dependentă de un laptop mic, argintiu, Mac. Mi-e foarte drag, e un obiect frumos şi deştept şi lucrul cel mai scump pe care mi l-am cumpărat vreodată.
Cîteodată mă apucă o teamă existenţială că nu ştiu ce urmează, că începem să fim prea tehnologizaţi. Oricît ai încerca să-ţi păstrezi un dram de intimitate, figurezi într-o bază de date: telef
