Sărbătoarea de An Nou este considerată cea mai veche din lume. Era celebrată la începutul primăverii, dar, treptat, s-a mutat pe 1 ianuarie. Şi-a păstrat însă toate credinţele şi

Sărbătoarea de An Nou este considerată cea mai veche din lume. Era celebrată la începutul primăverii, dar, treptat, s-a mutat pe 1 ianuarie. Şi-a păstrat însă toate credinţele şi ritualurile străvechi, fiind celebrată pe tot globul cu mult fast şi bucurie, dar şi cu teamă de spirite, duhuri, demoni.

A fost atestată în Babilon acum 4.000 de ani, când se celebra la prima Lună Nouă după echinocţiul de iarnă, considerată şi prima zi de primăvară. Toate popoarele celebrau Anul Nou prin lumini şi focuri uriaşe, tema comună a cântecelor, dansurilor ritualice fiind moartea şi învierea naturii.

În anul 46 î.Ch., Iulius Cezar a stabilit - prin calendarul iulian - ca această sărbătoare să fie celebrată la 1 ianuarie, dar data a fost adoptată abia prin Evul Mediu, păstrându-şi o parte din ritualurile agrare. Aşa se explică, de exemplu, în folclorul românesc, tradiţia Pluguşorului, care acum se colindă pe 31 decembrie, dar în trecutul îndepărtat era de fapt un ritual de primăvară, când se trăgea şi prima brazdă.

Balaurul Sfântului Silvestru

În Europa, noaptea de cumpănă între ani era plină de superstiţii, de aceea se şi sărbătorea cu focuri aprinse pe dealuri, pe altare, în vetre, ca să fie alungate spiritele rele, iubitoare de întunericul iernii. În Scoţia, de Anul Nou, "Hogmanay", se mai aprind şi astăzi, pe la sate, suluri de smoală, care apoi sunt rostogolite pe uliţe, ca să alunge răul şi ca să facă lumină pentru spiritele bune, care însoţesc Anul Nou. Odată cu apariţia artificiilor, focurile au fost înlocuite cu spectacole explozive, care fac întunericul nopţii să se aprindă.

Anul Nou era şi este încă un timp al superstiţiilor şi prezicerilor. În unele regiu