S-a dovedit din nou că amînarea nu duce la rezolvarea problemelor dificile: negocierile în legătură cu viitorul statut al provinciei Kosovo s-au tot prelungit, cu speranţa probabilă că, obosiţi să tot spună că nu sînt de acord în nici o problemă, vor găsi cîteva amănunte la care nu vor avea obiecţii sau vor fi prea obosiţi ca să le formuleze şi vor începe să se înţeleagă. După luni de negocieri, poziţiile sîrbilor şi ale kosovarilor au rămas însă ireductibile: sîrbii acceptă totul, în afară de independenţă, în timp ce kosovarii nu vor nimic altceva decît independenţa.

Data-limită de 10 decembrie a fost depăşită, fără să se întrevadă cea mai uşoară predispoziţie spre compromis. Pentru a obţine cît mai multă susţinere financiară şi diplomatică, Hakim Thaci, fostul şef al organizaţiei de gherilă kosovare (UCK), viitor prim-ministru, a acceptat să anunţe independenţa regiunii, nu aşa cum promisese anterior, imediat după 10 decembrie, ci după 3 februarie, cînd va avea loc ultimul tur al alegerilor prezidenţiale din Serbia. Se contează pe perspectiva unui guvern mai "democratic" în Serbia, poate mai puţin radical. Oricît de democratic ar părea viitorul guvern al Serbiei (şi el nu poate fi mai democratic decît forţele care îl susţin), el nu va putea accepta secesiunea Kosovo: toţi sîrbii ştiu că acolo este leagănul istoriei şi civilizaţiei lor. Şi tocmai pentru că nu se întrevede nici o şansă pentru un compromis acceptabil, Statele Unite, precum şi unele state din Uniunea Europeană şi-au arătat disponibilitatea de a accepta realitatea, aşa cum există ea acum, recunoscînd independenţa eventualului nou stat. Desigur, sînt posibile turbulenţe, chiar dacă nu de intensitatea celor care au marcat descompunerea Iugoslaviei.

În Kosovo, conform unor socoteli destul de vechi, trăiesc 90% albanezi şi 10% sîrbi. Există temeri, nu lipsite de argumente concrete, că alban