Am început să mă gîndesc la modul serios la ele - ca la un personaj colectiv, un fenomen social, o "breaslă", amintindu-mi, pe de altă parte, de blocurile vechi, construite în perioada interbelică care încă mai au la mansardă sau la subsol odăi meschine "pentru servitori", transformate la un moment dat de comunişti, odată cu naţionalizarea, în "apartamente" pentru familii întregi -, în ziua în care am surprins o discuţie în metrou. În trenul care venea de la IMGB şi mergea spre staţia Pipera. Cele două femei puteau să vină de oriunde, dintr-un cartier mărginaş al Bucureştiului, însă era clar pentru mine că se îndreptau spre zona rezidenţială. De fapt, se duceau la serviciu. Poate că se cunoscuseră în cartier, poate că erau vecine de bloc, poate că se împrieteniseră chiar aici, în tren. Prima era trecută de 50, genul de femeie căreia ţăranii din piaţă îi spun "mamaie", ofilită, durdulie, cu buze date cu un strop de ruj prea roşu, cu faţa căzută - pentru că aşa e ea de fel, cam posacă. A doua, spre 40, mai atent îmbrăcată decît prima, cu vagi urme de cochetărie, cu ceva aur pe la gît şi în urechi, genul de fostă muncitoare la o fabrică "de textile", cu gesturi febrile, neliniştite. "Tu mergi de la doişpe?" - întreabă prima. "Păi, da, că întîi iau copiii de la şcoală... nu-i departe de casa lor, la două străzi." "Cît de mari îs copiii?" "Unul de-a întîia şi ăla mare de-a patra." "Şi ce le dai azi de mîncare?" Femeia mai în vîrstă i se adresează celei mai tinere pe un ton aproape matern. "Mai e nişte supă cu tăieţei de ieri... şi le fac din alea congelate, crochete de peşte, că alea le place. Cu nişte piure, ăsta îl fac repede. Şi dup-aia, dacă reuşesc să-l culc pe ăla micu, mă apuc de gătit. Ăla mare se duce la lecţii sau îl las să se uite la televizor..." Din următoarele replici înţeleg că femeia mai tînără e doar bonă (deşi mai şi găteşte din cînd în cînd), pe cî