Oricine pleacă la drum ia cu sine strictul necesar. Dar "strictul necesar" nu a fost nici mereu acelaşi, nici, pentru toţi, acelaşi. El include, în formularea lui Jacques Attali, "obiectele nomade", care ne însoţesc oricînd şi oriunde, cîteodată chiar fără voia noastră. Încă din secolul al XIII-lea, un om în vîrstă nu pleca de acasă fără ochelari. Ceasul de buzunar, apărut mai tîrziu, în secolul al XVII-lea, se purta cu grijă, agăţat de lanţ. Punga cu bani, căci fără ea nu se putea, făcea din cel care o purta o ţintă bună de tîlhărit. La drum lung, evlavioşii luau cu ei şi un altar portativ, pentru momentele de reculegere. Unii mai luau cu ei şi cîte o carte de ţinut în buzunar, nu neapărat una de rugăciuni.
De-a lungul vieţii, am schimbat de cîteva ori obiectele care m-au însoţit. Primul ceas de mînă, semn al ieşirii din copilărie, îl purtam, în primele zile, cu ostentaţie. Nu punga cu monede, ci portofelul cu bancnote şi acte mă însoţea, asigurîndu-mi tonusul psihic. Am cunoscut "tranzistoarele", adică aparatele de radio în miniatură, pe care oamenii - nu cei de calitate - începuseră să le poarte după ei. Ziarele şi revistele au înlocuit cărţile, păstrate, acestea, acasă, pentru o lectură liniştită. În traficul de azi, prefer să fac invers, cartea în format mic fiind, la înghesuială, mai comodă. Am fost, multă vreme, frustrat de lipsa posibilităţilor de comunicare din timpul drumurilor. Reproşurile celor care mă căutau în zadar la telefonul de acasă m-au determinat să fiu printre primii care şi-au instalat un robot care să răspundă şi să înregistreze mesajele. Curînd însă, telefonul celular, devenit însoţitor permanent, l-a făcut pe cel de acasă aproape inutil. O frustrare a persistat totuşi pînă de curînd: rămînea acasă ecranul monitorului, prin care să pot plonja în lumea virtuală. Laptopul portabil cu conexiune prin telefonul mobil, sau, în locuri pri
