În 1942, Crăciunul nu a fost o sărbătoare a bucuriei, dar a fost o sărbătoare a libertăţii afirmate contra tuturor frîngerilor ei într-o Europă dezagregată de totalitarisme şi de război. În mesajul rostit la radio de Crăciun, Papa Pius al XII-lea a vorbit despre demnitatea persoanei umane, despre dreptul ei divin la libertate, definitoriu, decisiv pentru statutul omului. De cîteva decenii deja, la acea vreme, catolicismul oficial încetase să mai întoarcă spatele modernităţii. Începuse să se situeze faţă de ea şi altfel decît prin ignorare, refuz ori condamnare. Îi trebuise Bisericii catolice mai bine de un secol şi jumătate pentru a deschide ochii - intelectual şi doctrinar - asupra noii Europe, alcătuită dintr-o derutantă diversitate, diferită de ordinea vechiului regim: putere laică distinctă ori chiar străină de puterea religioasă, ordinea Statului diferită de cea a Bisericilor, producţie laică de sens în concurenţă cu sensurile creştine ale lumii şi ale existenţei, autoritate spirituală faţă în faţă cu libertatea conştiinţelor individuale. Lung şi accidentat fusese (şi era încă) procesul prin care Biserica catolică renunţase la nostalgia paradisului legitimist, unde ea îşi avea locul garantat la conducerea societăţii, fie prin "alianţa dintre tron şi altar", fie prin legile statelor confesionale.

Identificînd în barbaria totalitară adevăratul duşman al omului şi al spiritului, Biserica a acceptat că modernitatea - cu principiile ei liberale, cu ordinea democratică şi statul de drept - constituie totuşi o lume respirabilă, nu lipsită de valori acordabile cu valorile religioase, o lume unde este de lucru pentru ea, chiar dacă în alt mod decît pînă atunci. Pe deasupra, existau minţi lucide ale catolicismului care vedeau în noua stare a societăţii nu numai o realitate ce era de privit în faţă, ci şi avantaje spirituale, provocări benefice, prilejuri pentru