"Noi umblam sa corindam / Pe Iisus il cautam"
De cand a inceput Postul Craciunului, imi tot vine in minte, ca un laitmotiv, o corinda din vremurile indepartate ale copilariei. Sunt aproape sigura ca o concepuse tata, anume pentru noi, ca sa intelegem sensul sarbatorii Nasterii Domnului si al umblatului cu colinda. Cred asta pentru ca a fost poetul satului, al satelor de pe Valea Marei: om al bisericii, crasnic, dreptcredincios cu adevarat, incadrandu-se in Fericiri si, mai ales, in "fericitii facatori de pace". Datorita lui, multe familii gata-gata sa se destrame au ramas unite. Cand intr-o familie totul parea pierdut, il chemau seara, dupa caderea intunericului, in mare secret. Inainte sa se crape de ziua, tata se intorcea acasa cu fata luminata de o mare bucurie interioara si-l auzeam zicandu-i mamei: "Noa, Titiuca, mi-o ajutat Dumnezeu s-am mai castigat un talant, i-am impacat si pe aiestia doi". Si astfel, pana catre sfarsitul vietii sale, n-a existat nici o despartire in sat. Neintelegand noi, copiii, cuvantul "talant", pricepeam, totusi, ca suntem partasi la comoara aceea nevazuta din ceruri castigata de tatuca prin cuvinte bune si calde. Ca asa erau vorbele pe care le spunea: calde si frumoase si vindecatoare. Nici o suparare nu le putea rezista. Scriind, acuma, il vad zambind ca-n zorii acelor zile. Dar de ce oare, dintre toate colinzile invatate de la el (a fost cel mai minunat colindator pe care l-am cunoscut) imi suna in inima, ca intr-un clopot, numai aceasta? "Noi umblam sa implinim/ Obiceiul din batrani/ Obicei de corindat/ Pe Iisus de cautat/ Noi umblam sa corindam/ Pe Iisus il cautam/ Dar Iisus nu se arata/ Numa-n inima curata/ Ca se cade la Craciun/ Tat omu' sa fie bun/ Si cei mici si ceia mari/ Mai ales pruncii scolari".
Sa umbli a corinda insemna, asadar, mult mai mult decat sa vestesti Nasterea sau sa o preamaresti, insemna sa-l c
