In preajma Nasterii lui Hristos, cand toate bisericile din RomAnia se umplu de colinde si credinciosi, preotii din tinutul Harghitei cadelniteaza singuri slujba Craciunului. Doar sfintii si ingerii sunt de fata la sarbatoare, pe peretii inghetati
Multe Craciunuri au fost asa. Acolo, in biserica de pe deal, de deasupra satului. O biserica subtire si alba, ce pare crescuta din zapezile ce-i ajung pana aproape de ferestre. Parintele Bucur aprinde focul, inca de cand se ingana ziua cu noaptea. Si totusi, e mereu frig. Curata de zapada lunga poteca pe care vor trebui sa urce, in sir indian, credinciosii. Isi pregateste toate cele trebuincioase Liturghiei - painea, vinul, crucea, Cartea -, asezandu-le incet si grijuliu pe Sfanta Masa. Iar in cele din urma, iese in fata usii celei mari, cu bratele stranse pe piept, zgribulit, asteptandu-si crestinii. Asa face mereu. Sta acolo si priveste satul. E frumos Fagetelul nasterii lui, cu casele din lemn innegrit, presarate pe valea aceea indepartata din muntii Harghitei, cu paduri sanatoase de brad, ce-l inconjoara pe culmi, coborand pana in ograzile gospodarilor, cu mirosul de lemn ars ce pluteste peste acoperisuri, imbiindu-te la tihna si visare. Acum numai cateva zeci de ani, biserica asta era mereu plina.
Barbati, femei, copii multi. Inauntru era cald, oamenii se incalzeau si fara foc, unii de la altii. Preotul nu pricepe cum au putut disparea atat de repede romanii din satul lui. Inainte erau aici "toti dintr-o radacina", toti romani, toti purtand doar numele de Bucur si-atat. Munteni, gospodari mandri de obarsia lor. Unde sunt acum acesti oameni? Doar cativa batrani au ramas. Oameni legati de pamant, care la vremea lor "au avut curajul" sa nu plece. Traiesc singuratici, straini de restul lumii si de ei insisi. Rareori mai ies din curti. Rareori se viziteaza cu cineva. Restul, mult peste trei sferturi, sunt
