În telenovela Ludovic Orban versus statul de drept care se desfăşoară sub ochii noştri s-a ajuns deocamdată la o singură certitudine. Poliţia e de vină. E de vină echipajul care a trecut pe la locul accidentului şi nu a văzut nimic, pentru că un amic al ministrului culesese deja, ilegal, vehiculele buşite pentru a le transporta la service-ul lui, e de vină poliţaiul de la numărul de urgenţă că vorbea peste cucoana împiedicată de la centrală, e de vină poliţia de serviciu că nu şi-a autoraportat un accident făcut de şoferul ministru care a uitat să îl raporteze şi sunt de vină cei care au avut curaj după 30 de ore să dea un telefon lui dom’ ministru să îi spună să vină pe acolo ca să dea o aparenţă de legalitate situaţiei. Toţi aceştia au primit sancţiuni serioase şi îşi riscă serios cariera. Deşi, una peste alta, au avut un singur păcat: au avut ghinionul ca pe tura lor să se întâmple un incident cu un demnitar controversat.

Dacă dl. Orban era un om cunoscut şi atât, poliţia nu şi-ar fi făcut probleme. În ultimii ani le-a fost luat carnetul mai multor celebrităţi, deci se fac eforturi ca toată lumea să fie tratată la fel. Asta nu înseamnă că deja s-a realizat: pornind de la regimul inegalităţii totale, cum am pornit noi, unde întotdeauna cei cu relaţii, putere sau avere sunt altfel trataţi decât ceilalţi, este ceva de mers spre cel al statului de drept, unde domneşte egalitatea totală. Dar eu susţin că poliţia noastră, cu toate stângăciile ei, pornise pe acest drum. E instituţia care a crescut cel mai rapid în încrederea publicului în ultimii ani, de când s-au luat mai puţine bacşişuri la drumul mare. Îmi creşte inima când îi văd că mai trag la marginea drumului pe DN 1 câte un Mercedes, un BMW zănatic care depăşesc pe linia continuă. Şi de asta sancţiunile care plouă asupra poliţiei zilele astea sunt cum nu se poate mai nedrepte.

Da, ştiu, cu toţii înjurăm