Pisica e tinuta intr-o cusca prevazuta cu un buton pe care, daca il apasa cu labuta, primeste hrana. Invata miscarea, dar intr-o buna zi este scoasa din cusca si infometata. Readusa in cusca, apasa pe buton, numai ca de data aceasta, in loc de hrana, incaseaza un soc electric. Experimentul pe pisici este metafora societatii japoneze din cartea „In supa miso”, a scriitorului japonez Ryu Murakami, dar se aplica multor altor societati „unde nu exista un standard pentru ceea ce este cu adevarat important”, cum este si a noastra.
Ne smulgem parul din cap deplangand absenta bunului-simt si a bunului-gust, biruinta nepotismului, a clintelismului si a spagii in fata meritului, abdicarea solidaritatii si a generozitatii sub asaltul indiferentei arogante. Ne rastim acuzator la ceilalti reprosandu-Ie lipsa de inteligenta la vot, ca nu fac diferenta intre populism si politici publice, intre socialism si capitalism, intre bine si rau. Lamentatia pentru „halul in care am ajuns” s-a extins epidemic, ce mai, suntem jalnici, smecheri, manelisti, lenesi, grobieni, ultimii oameni.
Din comunism am iesit „pisici”, iar tranzitia ne-a fost cusca, am fost tratati cu hrana si electrosocuri. Am avut vreo sansa sa evoluam altfel? Daca i-am fi votat pe Campeanu sau pe Ratiu, si nu pe nomenclaturistul Ion Iliescu afurisit unanim ca originea tuturor relelor, societatea romaneasca ar fi fost astazi diferita?
Timp de 17 ani am fost bombardati de politicieni, de stanga, de dreapta, de centru, de media progresista sau conservatoare, de directorii de opinie, cu informatii si opinii contradictorii. Comunismul totalitar a fost rau, dar realizari ale Epocii de Aur sunt minunile Romaniei. Securistii si activistii erau criminali, dar ei sunt moralistii si capitalistii de azi. Coruptia distruge societatea, dar coruptii stralucesc in politica. Presa osandeste malversatiuni