Pe timpul comunismului nu erai publicat in reviste daca intrebuintai anumite cuvinte. Nu expresii la adresa regimului, cum ati putea crede, nu idei cu potential subversiv pe care cititorii sa le interpreteze contra lui Ceausescu, ci simple cuvinte in cel mai nevinovat context. Aceasta practica aparuse dupa desfiintarea cenzurii oficiale, cand posturile de cenzor disparusera si treaba o faceau direct redactorii-sefi sau, in cazul presei studentesti in care scriam eu, anumiti profesori cu functii la partid. Lista de cuvinte interzise nu provenea de la ei insa, desi originea ei nu am putut-o niciodata trasa exact la varful conducerii de partid. Prin 1987 am tinut-o insa in mana, dupa ce un articol de-al meu imi fusese respins. Cazusera cuvintele eternitate, abstract, introspectie, autism. Poate ca le folosisem in exces, dar cum articolul era o recenzie la cartea lui Georges Duby despre perceptia timpului de catre calugari in manastirile medievale, erau cam greu de evitat. Cum eram foarte tineri pe vremea aceea, lupta cu cenzura ne distra grozav si ne amuzam rescriind acelasi lucru de vreo zece ori si cam in acelasi format pana cand trecea. Sau pana era interzis tot ziarul, ceea ce se intampla anual, astfel ca mai scoteam cate un numar doar din intamplare.
Daca inainte de 1989 duceam cu puterile noastre modeste asemenea batalii ca sa avem dreptul neingradit de a folosi orice cuvant, azi ma incearca adesea nevoia de a interzice folosirea unor cuvinte. Limba noastra a fost literalmente invadata de cuvinte pe care oamenii, in frunte cu cei care scriu la ziare si trancanesc la televizor, le folosesc din greu fara sa le stie sensul. Doua revin mai des. Primul este cuvantul uninominal. Originea lui este in single-unit constituency, ceea ce inseamna literal circumscriptie uninominala. Termenul corect se refera, intr-adevar, strict la circumscriptii, nu la tot sistemul de v
