D. S. Perdigăo

În urmă cu un deceniu citeam fascinat, în România literară, un eseu despre incitanta relaţie dintre Mateiu Caragiale şi primul ambasador al Portugaliei la Bucureşti, Martinho de Brederode. Cutezătoarea ipoteză a studiului era că amiciţia dintre diplomatul portughez şi scriitorul român îi inspirase acestuia din urmă atât trama capodoperei sale, cât şi personajul Pantazi din Craii de Curtea-Veche. Articolul era semnat Daniel Silva Perdigăo. Beneficia şi de o notă introductivă din partea lusitanistului Mihai Zamfir. Marcat de acea lectură, de câte ori Providenţa mă ajuta să ajung în Portugalia, încercam să dau de autorul memorabilelor pagini. N'avui noroc (în schimb, el da: fusese numit ataşat cultural şi director al reprezentanţei Institutului Camőes în Guineea Bissau).

Abia acum un an, reuşii să-l întâlnesc. Din primul moment m'a uluit felul cum se manifestă senhor Perdigăo... ca lusoromân: o impecabilă stăpânire a limbii noastre, la paritate cu cea a idiomului matern; cunoaşterea în profunzime a ambelor culturi; abordarea erudit-antropologică, dar şi empatic-umană a mentalităţilor, tradiţiilor, habitudinilor, chiar şi a particularităţilor zonale din cele două ţări. Explicaţia ar fi că destinul l-a adus în situaţia de a-şi trăi în România anii de liceu şi de studenţie. Însă, dacă nu şi-ar fi asumat din voinţă proprie acest veritabil statut de portughez naturalizat român, D.S.P. ar fi rămas poate doar un banal emigrant de circumstanţă. Certamente, implicarea sa până la identificare cu problemele noastre a fost o opţiune în care au primat afectele. Revenit în patrie după căderea regimului salazarist, acest autentic amic al românilor a continuat să cultive, fără întrerupere şi cu o naturaleţe ce-i e caracteristică, legăturile cu ţara ce-l adoptase temporar.

Pentru cineva foarte interesat de specifiul portughez (aşa cum se recunoaşte a