Dacă - de dragul glumei - schimbăm ce e de schimbat în celebra sintagmă bibliologică folosită la curtea regilor Franţei, obţinem formula precisă de încadrare a masivului volum semnat de Ieronim Tătaru (Însemnări caragialiene). Căci nici delfinilor - mereu protejaţi paternal de vorbele buruienoase ori de ideile astenice strecurate între file -, nici acelora care doar îl gustă pe Caragiale din ediţii pipernicite sau din scenete old fashioned, şi nici acelora care râd gros şi citesc subţire nu le este destinat un asemenea tom de peste 500 de pagini. Dimpotrivă, pasionat el însuşi, Ieronim Tătaru selectează un public făcut după chipul şi asemănarea sa. Adică neobosit în atenţie, limpede în expresie, ironic în atitudine şi permanent avid de informaţii corecte despre viaţa şi opera lui Caragiale.
Chiar dacă ludică, o asemenea precizare auxiliară vine, cred eu, să repare excesiva modestie a titlului ales de cercetătorul ploieştean. E adevărat că unele dintre articolele prezente în cuprinsul cărţii pot trece - la maximă rigoare - drept simple "însemnări" (plăcute la lectură şi cu miză nu chiar întotdeauna la vedere), însă ar fi mai mult decât nedrept să aplicăm în mod uniform aceeaşi grilă asupra tuturor studiilor - serioase şi documentate - de aici. Capitole precum La Haimanale, Oraşul copilăriei şi adolescenţei lui I.L. Caragiale, Elevul Caragiale Ion şi dascălii săi, Republica şi republicanii din Ploieşti în situaţii caragialeşti şi oglindiri caragialiene, Scrisori pentru Caragiale, Telegrame, Fiziologia prostiei, Tipizare şi generalizare a observaţiei comice în opera lui I.L. Caragiale, Povestiri, zicători, eresuri, Niccolo Machiavelli dinspre Caragiale, Traduceri caragialiene din opera lui Edgar Allan Poe, Luca Ion Caragiale se dovedesc, oricând şi faţă de orice concurenţă, admirabile.
Nu e un secret faptul că metoda lui Ieronim Tătaru se înscrie
