Acordeonul i-a oferit o viaţă frumoasă. Dacă-l asculţi cum vorbeşte despre el, ai zice că merită un monument instrumentul ăsta. Din â77 incoace, omul ţine steagul sus intre acordeonişti. Nu are nevoie să lupte să-şi facă o imagine. De Ionică Minune a auzit prea multă lume, ca să mai aibă nevoie de reclamă.
Acordeonul i-a oferit o viaţă frumoasă. Dacă-l asculţi cum vorbeşte despre el, ai zice că merită un monument instrumentul ăsta. Din â77 incoace, omul ţine steagul sus intre acordeonişti. Nu are nevoie să lupte să-şi facă o imagine. De Ionică Minune a auzit prea multă lume, ca să mai aibă nevoie de reclamă.
Zice că a avut noroc de acordeoane bune. In toată viaţa de muzicant, nu a schimbat decăt patru instrumente. Le-a nimerit bune şi le-a rodat cum trebuie. Nu şi-ar da acordeonul lui "cald" pe nici un altul. Vrea totuşi să-l ducă in Italia şi să-i facă la comandă o copie, pe care să-i fie inscripţionat numele de scenă: Ionică Minune.
Jurnalul Naţional: Numele Ionică Minune e deja o legendă. Mă aşteptam să fiţi mai bătrăn...
Ionică Minune: N-am decăt 49 de ani, dar am fost bătrăn dintotdeauna. Chiar foarte tănăr, eram mult mai maturizat decăt vărsta mea. M-a forţat viaţa. La 17-18 ani deja nu mai aveam treabă cu nimeni dintre muzicanţi. Am fost şi sunt un acordeonist foarte bun.
Jurnalul Naţional: Cănd aţi luat acordeonul in braţe?
Ionică Minune: In 1959 m-am născut şi in â63, la 4 ani, am pus măna pe acordeon şi am căntat direct, fără să mă fi invăţat cineva. Un tango! Era cumva de aşteptat să urmez tradiţia familiei, in care aproape toţi işi căştigau păinea din muzică. La mine a fost şi o chestie "de Sus", dacă pot să spun aşa. Mi-a curs muzica din degete.
Visa să devină poliţist
Jurnalul Naţional: Prima căntare pe bani?
Ionică Minune: A fost o obligaţie mare, pentru că tata era bolnav.
