In ce constă cota de interes a unui volum de memorialistică? Iată o întrebare cât se poate de legitimă după revoluţia din 1989 când interesul publicului de la noi pentru acest tip de literatură a crescut semnificativ. Poate în speranţa cititorilor, mărturisită sau nu, că dintr-o astfel de carte ar putea afla formula secretă a personalităţii unui autor pe care îl admiră: oamenii şi cărţile care i-au marcat formarea, accidentele biografice care au avut un rol în destinul său, prietenii, duşmanii şi iubitele care i-au jalonat drumul în viaţă, marile revelaţii care l-au determinat să aleagă o cale în detrimentul alteia. În plan secundar, cărţile de memorii şi jurnalele intime sunt de folos pentru reconstituirea unor epoci demult trecute sau pentru clarificarea circumstanţelor în care au fost luate importante decizii istorice.
După apariţia monumentalei (la propriu) Istorii a literaturii române contemporane, 1941-2000, Alex Ştefănescu este omul zilei în critica literară românească. Admirat sau pizmuit de confraţi, invitat şi celebrat cu fast în oraşele de provincie, intervievat de superbe ziariste, Alex Ştefănescu se află mereu în centrul atenţiei, prezenţa sa într-un loc este imposibil să treacă neobservată. Chiar şi cei care îşi propun să îl ignore ajung până la urmă să îşi piardă cumpătul, încep să-l vâneze cu invectivele lor, sporindu-i, indirect, vizibilitatea, notorietatea şi popularitatea. Alex Ştefănescu este, în lumea literaturii, genul de personaj care nu lasă pe nimeni indiferent. Unii îi sunt prieteni, alţii duşmani de moarte (cei neincluşi în Istorie şi cei nemuriţi în cartea Ceva care seamănă cu literatura sau în rubrica Tichia de mărgăritar din România literară). În fine, mai există o categorie, a celor care îl cultivă cu speranţa secretă că i-ar putea intra în graţii şi că în felul acesta şi-ar putea asigura un viitor luminos în literatura română.
