Pentru noi, cei deprinşi cu le poisson d'Avril, primăvara-i capricioasă şi farsoare, în timp ce pe iarnă te poţi baza. Adevărul e, fireşte, altul, dacă bagi de seamă păcălelile, capcanele în care iarna, frigul au meritul principal. Două sînt arhetipice: "basmul vechi al zînei Dochii" şi povestea ursului scurtat de coadă din pricina lacului îngheţat. Tandemul lor e întîlnirea dintre imprudenţă şi naivitate, pe care o consacră literar Barbu în După melci. Cele două poveşti de iarnă se amestecă în această feerie care-şi greşeşte vraja, plătind "în natură" preţul coacerii la minte.
Apărută la sfîrşitul lui '21, cu ilustraţiile lui Teişanu, prea dulci, poleite, placheta e refuzată, sub unghi grafic, de Fundoianu şi retrasă de Barbu. Acelaşi text apare în Agora din 1947 şi suferă, apoi, corecturile în cerneală roşie ale autorului său, primind şi motoul-dedicaţie: "Unchiului meu Sache Şoiculescu al cărui glas îl împrumut aici." Facsimilul va fi publicat postum de Camil Baltazar, în ediţia pe care tocmai ce-am deschis-o, prefaţată de el, din '67, de la Editura Tineretului, cu ilustraţii de Sabin Bălaşa.
N-am să presupun cît i-ar fi plăcut lui Barbu desenele de care i se însoţeşte, de astă dată, textul, deşi o critică aşa-zicînd completă, precum i-a făcut-o, odinioară, Fondane i se potriveşte unui poem care, avînd oarece de scenariu, trebuie să nască un decor. Putem, însă, spune liniştiţi, să ţi-l imaginezi, iată visul!
Story-ul, pe care fuga (exegetică) de copilării l-a încremenit în reci tipare iniţiatice, e-un potpuriu de jocuri. Întîi, un soi de baba-oarba cu care-şi fac de lucru, dacă stăm bine să ne gîndim, toate basmele. Regula e că unul, cineva, trebuie dedus (sic!) din grup. El va fi diferitul, prîslea, voinicul, urma care scapă turma. La Barbu, e mai curînd un mijlociu, între două neamuri, "răsad mai rău" care "mă brodisem şui, hoinar." Urmează
