Prima carte pasionantă pe care am citit-o anul acesta este eseul "în şapte părţi" Le rideau de Milan Kundera, împrumutat de Alex. Leo Şerban. Fac parte dintre cititorii fideli ai lui Kundera, îi admir romanele, construite impecabil, ca nişte simfonii, şi având întotdeauna la temelie o idee esenţială, dar cel mai mult îmi plac eseurile lui. Întotdeauna mi s-a părut că Milan Kundera gândeşte cu capul propriu. Ceea ce, orice s-ar spune, e tot mai rar în lumea ideilor primite de-a gata în care trăim. Adeseori eseurile lui încheagă, limpede şi concis, ceea ce se afla confuz, mai mult sub formă de "presimţiri" şi în mintea mea. Sunt şi cazuri când aş simţi nevoia unui dialog polemic. Dar niciodată textele lui nu m-au lăsat indiferentă şi nu mi s-au părut inutile. Acum înţeleg de ce: Kundera practică morala esenţialului. Am tradus, pentru cititorii României literare, ca dar de început de an, câteva scurte fragmente din partea a 4-a, Ce este un romancier? Luaţi-o ca pe o cronică (optimistă) a preocupărilor mele din ianuarie 2008.

Poetul şi romancierul

Cu cine să-l compari pe romancier? Cu poetul liric. Conţinutul poeziei lirice, spune Hegel, e poetul însuşi; dă glas lumii lui interioare pentru a trezi astfel în public sentimentele, stările sufleteşti pe care le încearcă el. Şi chiar dacă poemul se ocupă de teme "obiective", din afara vieţii lui, "marele poet liric se va distanţa repede şi va sfârşi prin a-şi face propriul portret (stellt sich selber dar)".

Muzica şi poezia au un avantaj faţă de pictură: lirismul (das Lyrische), spune Hegel. Şi în lirism, continuă el, muzica poate să meargă chiar mai departe decât poezia, pentru că este în stare să prindă mişcările cele mai tainice ale lumii interioare, inaccesibile cuvântului. Există aşadar o artă, în cazul de faţă muzica, mai lirică decât însăşi poezia lirică. Putem deduce de aici că noţiunea d