Cartea cărţilor pierdute a lui Stuart Kelly, critic literar şi poet din Edinburgh, este o trecere în revistă a operelor care s-au pierdut sau n-au mai fost niciodată scrise, de la străvechi autori, sortiţi anonimatului, pînă în contemporaneitate, de la nume dintre cele mai faimoase, stîlpi ai canonului, la figuri de planul doi sau de-a dreptul obscure. Un plăcut exemplu de alexandrinism, surprinzătorul volum, numit de comentatori "borgesian" sau "ezoteric", avea toate ingredientele unui succes. Sînt discutate cărţi ce au fost victimele timpului, ale catastrofelor istoriei sau ale unor stupide, mărunte neglijenţe, cărţi, furate, rătăcite sau mistuite de flăcări. Dacă unele pierderi au înflăcărat imaginaţia a nenumărate generaţii de cititori, anumite proiecte erau pur şi simplu prea ambiţioase pentru a se materializa (vezi paginile despre Leibniz).

Kelly se simte ca peştele în apă atît în Antichitate sau Renaştere, cît şi printre moderni; lecturi atît de vaste sînt rare la un om sub patruzeci de ani. Ocupîndu-se de autori foarte diferiţi, un om pasionat de date şi de amănunte reuşeşte să nu fie plicticos, fără să bată cîmpii, fără să încerce să epateze. Nu întîlnim, din fericire, nicio fărîmă din morga academică insuportabilă la alţii; informaţiile biografice suculente nu sînt niciodată de prisos; nu deranjează primatul anecdoticului.

Dacă unele cazuri sînt mai familiare cititorilor anglo-saxoni, altele sînt universal celebre (Gogol, punînd pe foc partea a doua a Sufletelor moarte; Max Brod, nerespectînd dorinţa lui Kafka de a-i distruge după moarte manuscrisele). Chiar oameni care ştiu cîte ceva despre tragedia greacă vor citi cu plăcere paginile despre Eschil şi urmaşii lui. Bilanţul acelei perioade e dramatic; înfiorător de puţine scrieri au ajuns pînă la noi. Kelly are grijă să nu ne arunce într-o disperare incurabilă: nu-i exclus ca operele pierdute al