Zilele din urmă sînt imprecise, fără contur clar. Ca fotografiile mişcate. Asta îmi dă şi un soi de libertate. Pot să imaginez ce vreau, pot să dau ce clarităţi sau umbre am chef, pot să decupez la infinit fragmente desprinse de realitate. Sfîrşitul anului îşi prelungeşte vlăguiala în începutul cel nou. Mi se pare că n-avem nici un haz. Noi, cei de azi. Că ne tîrîm şi că habar nu mai avem să trăim, să ne bucurăm de cel/cei de lîngă noi, de ce este ieşit din şabloane, de nebunia şi fascinaţia detaliilor vieţii. Totul este de consum. Însăşi existenţa noastră. Şi nu facem mare lucru ca să ne eliberăm de povara acestei anulări. E ca un blestem. Ne sustragem apropierii umane, cu tot ce implică asta. De ani de zile stau şi mă minunez de febra sms-urilor ce îmbolnăveşte omenirea în preajma sărbătorilor. Ca o bifare de acţiune politicoasă. Cool. Această formă de comunicare ne îndepărtează, cred, şi mai tare unii de ceilalţi. Uniformizează complet personajele, expeditorul şi destinatarul, parfumul fiecăruia şi al relaţiei lor. Nu ne putem privi desenul personal al scrisului, nu putem auzi ritmul respiraţiilor, emoţiile sau absenţa lor, nu putem evada din tăceri. Sau poate mă înşel...

La sfîrşitul anului trecut, în vîrful unui deal cuprins de melancoliile iernii şi ale tentativelor de a mă regăsi a sosit din norii plumburii vestea morţii lui Clody Bertola. M-a afectat mai tare decît am crezut. Am privit ore în şir jocul luminii unei lumînări. Nu am cunoscut-o niciodată şi, în mod paradoxal, mi s-a părut întotdeauna că ne ştim prea bine. Fiind prezentă în destinele şi amintirile unor oameni care înseamnă foarte mult pentru mine, am avut senzaţia, mereu, că este şi în mine. Că am avut contact direct, într-o formă sau alta, că ne ştim bine. Cîteva din poeziile lui Emil Botta, copiate pe coli A4 cu scrisul meu de puştoaică rebelă, m-au însoţit peste tot, în schimbările din v