Orice ar face, oricât s-ar frământa să se elibereze, Niculae Gheran nu poate scăpa de subiectul Rebreanu, care l-a subjugat de patru decenii. Evident că istoricul literar nu a încercat alte modalităţi de eliberare decât aceea de a-şi face datoria până la capăt. Abandonul era exclus ca soluţie. Cu imense dificultăţi, datorate cercetării în sine sau tergiversărilor instituţionale, editorul a încheiat ediţia critică de Opere Liviu Rebreanu. Primele trei volume au apărut în 1968, iar ultimul, al douăzeci şi treilea, în 2005. Oricât ar fi fost de plăcută subjugarea iniţială faţă de un mare scriitor, până la urmă ea se transformă, psihologic, într-o captivitate nedorită sau în confiscarea propriei biografii intelectuale a editorului şi istoricului literar, la fel de devotaţi în restituirea integrală a operei şi în reconstituirea minuţioasă a vieţii scriitorului. Niculae Gheran se simte din ce în ce mai nemulţumit de sine însuşi pentru simplificarea la care a fost obligat şi evadează în două direcţii previzibile: comentarii despre contextul biografiei lui Rebreanu, ocazionate de dezvăluirea unor noi documente (mai frecvent, din categoria corespondenţei primite) şi amintiri despre lumea editorială din perioada comunistă. Dovezi convingătoare şi antrenante la lectură sunt cele două volume publicate de Niculae Gheran, adunând activitatea publicistică desfăşurată de câţiva ani încoace: Sertar (evocări şi documente), Editura Institutului Cultural Român, 2004, şi Cu Liviu Rebreanu şi nu numai (evocări şi documente), Editura Academiei Române, 2007. Cele două cărţi trebuie citite împreună, pentru că sunt mărturia aceleiaşi etape de transformare semnificativă a scriiturii lui Niculae Gheran.
Mai întâi, e evident spiritul publicistic al tuturor evocărilor. Istoricul literar scrie alert, cu nerv, cu umor, cu simţul pitorescului social, un fel de reportaje retrospect
