Am copilărit în "Muzeul George Enescu" din Dorohoi. Fraza pare să fie o minciună - şi gogonată şi absurdă, adică aşa cum se cuvine să fie o minciună autentică -, scrisă cu intenţia de a-l frapa pe cititor şi de a-l îmboldi să citească articolul. Intenţia este adevărată. Şi tot adevărată este şi afirmaţia. Da, am copilărit, acum vreo şapte decenii şi jumătate, în sus-numitul muzeu. Numai că pe-atunci, cele două case ce aparţin - pare-mi-se - actualmente muzeului, încă nu deveniseră muzeu. în urmă cu peste şapte decenii, prin anii 1930-1931, tatăl meu, Octav Pienescu, preşedinte al Tribunalului din Dorohoi, a încheiat cu "domnul Jorj Enescu" (cum îl numeau localnicii, cam pe franţuzeşte, pe compozitor), prin mijlocirea "părintelui Enescu" - desigur rudă cu George Enescu, dar al cărui prenume şi al cărui grad de rudenie nu am reuşit să le stabilesc până acum -, un contract de închiriere a caselor ("casa mare" şi "casa mică"), a ogrăzii şi acareturilor din jurul tot, precum şi a întregului pomăt de aproximativ un hectar şi jumătate de pe strada Carmen Sylva (cum se numea prin anii 1930-1936). Am citit, după trecerea Dincolo a tatălui meu, acel contract, dar l-am pierdut, împreună cu toate actele familiei din partea maică-mii şi ale familiei din partea lui taică-meu - actele a trei generaţii -, în molozurile cutremurului din 4 martie 1977, deci nu pot dovedi cu "documente" afirmaţiile făcute şi pe care le voi mai face şi nici nu le pot şi nu le voi putea ilustra cu fotografii. Sper însă - fie şi numai pentru că respectivul contract privea o proprietate a lui George Enescu - că un exemplar (cel puţin unul!) al acelui contract să existe în arhiva Primăriei din Dorohoi.
Pe-atunci, deci în anii 1930-1931, "casa mare", "casa mică" şi toate acareturile necesare unei mari gospodării, prin grija şi sârguinţele tatălui meu, care iubea cu ardoare, cu omenie şi îndurare d