Inghesuit intre Oscar si microscopul sub care il pune presa, regizorul Cristian Mungiu povesteste pentru Cotidianul care e pretul celebritatii internationale, cu atit mai costisitoare cu cit l-a impiedicat sa ajunga la premiile Academiei Europene de Film cu autobuzul.
L-am intilnit pe Cristian Mungiu, la sfirsitul anului trecut, la sediul Centrului pentru Jurnalism Independent din Bucuresti. Era acolo, intre doua drumuri in strainatate, la lansarea documentarului „O luna cu 4 luni, 3 saptamini si 2 zile“, realizat de Sorin Avram despre caravana „4, 3, 2“ prin 15 orase ale Romaniei ramase fara cinematograf. Asaltat de jurnalisti, prieteni si colegi din lumea filmului, imi sugerase sa facem interviul „in tihna“, prin e-mail. Cistigatorul celui mai rivnit premiu al Festivalului de Film de la Cannes vorbeste pentru Cotidianul despre ce a urmat dupa Palme d’Or, despre relatia sa cu regimul comunist si despre cum ar trebui sa recupereze cinematografia romaneasca perioada totalitara, dar si despre deceptiile pe care le-a trait in relatiile sale cu romanii dupa succesul sau.
Ce ti s-a intimplat, ca sa spun asa, dupa ce ai cistigat la Cannes?
Imediat dupa decernare am intrat in protocolul pregatit pentru cistigatorul Palme d’Or, oricine ar fi fost el: intrari in direct pentru televiziunile franceze, conferinta de presa, sedinta foto oficiala cu trofeul si, pe fiecare culoar, discutii cu presa care nu primise acreditari in sala oficiala de conferinte.
Am sfirsit acest protocol cam trei ore mai tirziu dupa o interventie la Realitatea TV. Era cam ora 11 seara si m-am trezit dintr-o data in strada in fata Palatului festivalului, fara nevasta, echipa, trofeu si papion pe care le ratacisem in maratonul ultimelor ore.
Pina la urma am ajuns la petrecerea oficiala, unde ne-am salutat cu ceilalti competitori si cu organizatorii fes
