Pe timpul comunismului nu erai publicat în reviste dacă întrebuinţai anumite cuvinte. Nu expresii la adresa regimului, cum aţi putea crede, nu idei cu potenţial subversiv pe care cititorii să le interpreteze contra lui Ceauşescu, ci simple cuvinte în cel mai nevinovat context. Această practică apăruse după desfiinţarea cenzurii oficiale, când posturile de cenzor dispăruseră şi treaba o făceau direct redactorii- şefi sau, în cazul presei studenţeşti în care scriam eu, anumiţi profesori cu funcţii la partid. Lista de cuvinte interzise nu provenea de la ei însă, deşi originea ei nu am putut-o niciodată trasa exact la vârful conducerii de partid. Prin 1987 am ţinut-o însă în mână, după ce un articol de al meu îmi fusese respins. Căzuseră cuvintele eternitate, abstract, introspecţie, autism. Poate că le folosisem în exces, dar cum articolul era o recenzie la cartea lui Georges Duby despre percepţia timpului de către călugări în mânăstirile medievale, erau cam greu de evitat. Cum eram foarte tineri pe vremea aceea, lupta cu cenzura ne distra grozav şi ne amuzam rescriind acelaşi lucru de vreo zece ori şi cam în acelaşi format până când trecea. Sau până era interzis tot ziarul, ceea ce se întâmpla anual, astfel că mai scoteam câte un număr doar din întâmplare.
Dacă înainte de 1989 duceam cu puterile noastre modeste asemenea bătălii ca să avem dreptul neîngrădit de a folosi orice cuvânt, azi mă încearcă adesea nevoia de a interzice folosirea unor cuvinte. Limba noastră a fost literalmente invadată de cuvinte pe care oamenii, în frunte cu cei care scriu la ziare şi trăncănesc la televizor, le folosesc din greu fără să le ştie sensul. Două revin mai des. Primul este cuvântul uninominal. Originea lui este în single-unit constituency, ceea ce înseamnă literal circumscripţie uninominală. Termenul corect se referă, într-adevăr, strict la circumscripţii, nu la tot sistemul de
