Se strîng micii candidaţi, unii coboară din maşini elegante, de mînă cu taţi în costum. Alţii, ca Nicolas, vin cu fraţii cu mutră de rechini. Soseşte şi preşedintele clubului. Pe scuter. E un domn jovial, de vîrstă mijlocie, tuns soldăţeşte, cu fular regulamentar şi geacă bej. Rîde larg şi strînge mîini în dreapta şi-n stînga.

- Nu stau mult, trebuie să şi muncesc azi, ne spune, rîzînd, monsieur Pierre Wansek.

Intrăm în baraca în care şi-a amenajat biroul. O masă, scaune, rafturi cu hîrtii, fanioane şi postere pe pereţii de placaj şi o podea care se clatină ca o punte de vas.

- Lucraţi de mult aici?

- De o lună, m-a ales Consiliul de Administraţie. Ceea ce pare să-l amuze peste măsură, pentru că rîde din nou. Apoi trece la lucruri serioase.

“Bani pentru club? Vindem clătite!”

Bugetul? Clubul are un contract de obiectiv cu Primăria din Montrouge, care dă o parte din bani, în funcţie de numărul de copii din cartier înscrişi. Vin bani şi din cotizaţiile de înscriere.

- De la Federaţie vin bani?

Monsieur Wansek zîmbeşte cît poate el de larg.

- Foarte, foarte, foarte puţini. Numai pentru echipa celor de 14 ani, care activează în campionatul federal. Dau bani şi sponsorii din cartier: patiserii, benzinării, magazine şi restaurante, care şi-au pus logo-urile mărunte pe marginea terenului.

- Am văzut nişte afişe la intrare…

- A, da, ideile noastre, tot pentru bani… Organizăm seri de loto, în săli închiriate. Vin părinţii copiilor, oamenii din cartier.

La zece kilometri vest şi trei sferturi de oră cu metroul de centrul Parisului, se pregătesc viitorii “les bleus”. În suburbie, la Chatillon-Montrouge, unde liniştea zbîrnîie, iar maşinile de salubrizare mătură străzile deja curate şi aproape pustii.

Pe poarta stadionului “multisports”, ies părinţ