Grigore Cartianu: "Tele-bocitoarele se plang si daca e cald, si daca e frig; si daca ninge, si daca nu ninge. Orice stranut al naturii e un semn ca s-a constipat planeta".
"Romania, sub teroarea zapezii”... "Se anunta un ger naprasnic”... "Bucurestenii traiesc un calvar”... „Sunt clipe de cosmar”... Stati linistiti: nu a inceput cel de-al treilea razboi mondial, sub forma sa meteorologica, ci s-a intamplat un lucru banal: a nins in Romania.
Si nici macar n-a nins de un metru, cum se mai intampla in copilaria unora dintre noi care inca ne mai consideram tineri. Si nici de doi metri, ca in amintirile bunicilor.
A nins frumos, temeinic, asezat, atat cat sa aiba parte si copiii nostri de covorul alb pe care, in ultimii ani, l-au vazut doar in cartile de Craciun. Si noi am transformat acest dar dumnezeiesc intr-o drama! Intr-o tragedie!! Intr-o nenorocire!!!
De fapt, nu noi, ci ei. Nu eu, nici tu, copile care te zbengui in zapada, nici dumneata, bunicule cu mustatile ninse. „Teroarea zapezii” a fost inventata de o specie speriata a acestei planete: tele-bocitoarele. Reporteri prapastiosi sau invitati speriati de soacre se intrec in a descrie prapadul fulgilor de nea. Ce ne facem, fetelor, ca ne inghite ninsoarea?! O asa disperare am mai intalnit prin clasa a doua, cand am citit „Prostia omeneasca” a lui Creanga - vi le amintiti pe cele doua muieri (expresia ii apartine povestitorului din Humulesti) vaicarindu-se ca peste pruncul din albie ar putea cadea drobul de sare de pe horn...
Ce s-a intamplat, de fapt? Vorba lui Toparceanu: „Ce sa fie? Nu-i nimic / A trecut acceleratul”. A nins ca in povesti, asa cum nu ni se intamplase iarna trecuta. Atunci, tele-bocitoarele se vaicareau ca nu ninge - vai, vai, nu mai avem iarna, ne-a terminat incalzirea globala! Acum, dimpotriva, se plang ca ninge. Si n-au fost nici viscole uc
