In zilele geroase ale iernii trecute, vecina noastra, o doamna pensionara cu suflet caritabil si mai mult timp la dispozitie, infiintase o "cantina" pentru vrabii.
Numeroase la inceput, acestea s-au cam imputinat pe parcurs, ramanand, spre primavara, cam vreo 5-6 abonate permanent. Dupa ce ciuguleau in viteza miezul de paine, se mutau pe grilajul de la geamul meu din bucatarie, pentru siesta, oferindu-mi prilejul sa le observ mai pe indelete. Intre ele, facea o nota aparte o pereche. Ea, delicata, cu pene fin desenate si capul alungit, el, zburlit, impintenat, carcotas si "macho". Ma si gandeam, ce-o fi gasit o fiinta asa de delicata la el? Eu, spun cinstit, nu l-as fi luat. In timp, insa, i-am indragit pe amandoi, mai ales ca intr-un fel ne-am si inrudit. Am devenit nasii lor de botez. Pe ea o cheama Carelina iar pe el, evident, Macho. Ca sa nu mai lungim vorba, eroii nostri au imbinat de minune utilul cu placutul si, in jocurile lor, au descoperit undeva, sub o bara de la balcon, un cotlon ferit de privirile indiscrete. Cum a dat primavara, s-au pus pe treaba si, in cateva zile, si-au durat un "cuibusor de nebunii". Acum aveau tot ce le trebuie, si faptul ca, intr-o perioada, gratioasa mea fina aparea mai rar pe grilaj, mi-a dat de gandit ca sunt pe drum niscaiva "mostenitori". Au si venit, in curand. Nu puteam sa-i vad, dar auzeam ciripituri stinse si subtirele, altele decat glasul parintilor. Cresteau destul de repede, banuiam asta dupa cat de ocupati erau Carelina si Macho care rar mai gaseau timp sa se odihneasca pe grilaj. Eram nerabdatoare sa vad puisorii si curiozitatea mi-a fost satisfacuta mai repede decat ma asteptam. Sa vedeti cum. Intr-o dupa-amiaza, cand am intrat in casa, am vazut-o pe Carelina foarte agitata. Prin zbaterea aripilor si prin ciripit parca voia sa intre in contact cu cineva. Curand am dezlegat misterul. De sub un dulap din b
