Multa vreme dupa ce am facut primul nostru interviu in 22, m-a urmarit imaginea dvs. legata de felul in care ati ajuns la New York: un tanar dintr-o tara comunista, "aterizat" in orasul acesta care nu are astampar. Cum v-ati adaptat si cum ati inceput sa lucrati si care este de fapt New Yorkul dvs.? Eram cu costum gri, cu cravata, am coborat din avion si am intrat in Chelsea Hotel, unde Andy Warhol filma cu trupa lui de nebuni. Nu poate exista contrast mai violent intre lumea din care veneam eu si lumea pe care o vedeam aici, dintr-o data. Apoi, mergand la La MaMa si vazand tot decorul acela de sfarsit al anilor ‘60, inceput de ‘70, plin de hippies, de artisti boemi, artisti din Village, evoluand intr-o lume extrem de libera, de nonsalanta, un fel de dolce far niente care mi se parea total ireal, m-am simtit ca si cum am cazut pe luna. Si a fost extraordinar, pentru ca n-am avut niciun moment de teama. M-am simtit bine. Si asta este cuvantul cel mai adecvat, pentru ca New Yorkul ori iti place, ori nu-ti place. Vii, primesti ceva si, daca nu ti-e teama sa te lasi dus de un curent cu totul liber de orice constrangeri de cultura, de natie, pentru ca este un oras al tuturor, unde fiecare vine de undeva, un oras unde toti suntem exilati de undeva si in care nimeni nu te intreaba cine esti si de ce esti aici si nu esti in alta parte si unde parca esti primit fara a fi judecat - te simti bine. Si sentimentul asta nu-l gasesti nicaieri. La Paris m-am simtit mai putin liber decat aici, desi se spune ca, pentru romani, Parisul este foarte usor de integrat. Dar, eu sunt "mai organic" la New York. Si faptul ca de la inceput am lucrat, ca nu am fost turist si am intrat direct in lucru fiind atat de natural, am descoperit ca energia orasului era atat de buna pentru lucru, fiind un fel de relaxare din tensiunea nesanatoasa cu care veneam de la Bucuresti. Era ca un motor care merge