De doua ori prin surprindere si aproape concomitent, Spatarul Nicolae Milescu (probabil 1636-1708) tocmai a revenit in atentia publica intr-un mod niciodata mai paradoxal: calendarul UNESCO pentru 2008 anunta includerea tricentenarului mortii sale si un istoric literar din Iasi il include, la rândul sau, printre plagiatori. Comisia UNESCO si Alexandru Dobrescu privesc cu desavârsire diferit spre acelasi personaj, fara a se sesiza reciproc si fara a putea separa plagiatorul (eventual) de (probabilul) celebrat. Asistam la o forma de integrare europeana asortata la dezintegrarea regionala, pesemne. Atare contrast impunator si imprevizibil merita, totusi, o nota. D-l Al. Dobrescu publica o carte, Corsarii mintii. Istoria ilustrata a plagiatului la români (vol. 1), la editura numita - implagiabil - Emolis, in care include Descrierea Chinei printre operele devastate de plagiat, la baza virusului cu pricina intr-o luxurianta ilustrare româneasca. Când frunzaresti florilegiul sau penal, compus cu acribie, te-ai astepta, desigur, sa fie si deferit. Caci e exasperant indemnul voios care a strabatut subliminal o foarte lunga istorie literara - "plagiati, baieti, plagiati!" - si care-l decide pe autor sa se lanseze generalist si enciclopedic. Oricine poate regreta amploarea inimaginabila a plagii. Istoricul literar redescopera cazuri atroce, precum acel Hamangiu care, la finele secolului al XIX-lea, plagia - pur si simplu! - codul de proprietate intelectuala. S-a plagiat, asadar, pâna si cadrul legal pentru a nu mai plagia vreodata, s-a plagiat indemnul juridic la cinste. Faptul acesta cam fascinant poate deveni, dupa patru volume ocupate cu patru secole, destul de etern. O cultura in care s-a plagiat atât de copios, indiferent de tematica si amestecând personaje de toate calibrele, nu poate avea decât grave probleme de identitate. Caci nu de circulatia cimiliturilor vo