Diletantul este Omul Negru, acea tenie hamesita si isterica din interiorul oricarui corpus cultural, iar pentru acesta actul de creatie constituie, ghidindu-se dupa etica suficientei eliberatoare, o simpla actiune, si prin actiune am definit atit gradul de comprehensiune, cit si voracitatea vidului cultural in care diletantul vegeteaza sub imperiul banalitatii dogmatice. Insa cind diletantul se crede Alesul si in conceptia acestuia arta se decanteaza intr-un postulat profetic, atunci rasare si extrema neagra a diletantismului, si anume fanatismul ignorantei, un fanatism condensat in arhicunoscuta, separatista si tacticos cultizata afirmatie: IO RAMIN CU CLASICII! Bun, dar cu restul cum ramine? PAI, CU RESTUL LA GROAPA CU FURNICI. Vorba Americanului Implatosat: FUCK THEM ALL! EI ESTE SLABI!
Volumul Versus (editura Ex Libris, Braila, 2007) al Adelinei Pop, cea care in viziunea pretios-flausata a prefatatorului Andrei Grigor "s-a nascut din mama direct in uterul poeziei" (deci asa sta treaba, avem de-a face cu o selectie pur divina), ramine loial canoanelor patetic-fanusiene ale mainstream-ului poetic brailean, teoretizind cu precizie maniacala, la modul MUIETI IS POSMAGII?, afirmatia de mai sus. Intreg volumul este constituit dintr-o retea de corpusculi prozaici pasoptisti, intinsa la antipodul a tot ceea ce semnifica zvicnire autentica, filtru propriu, atitudine estetica, adica a tot ceea ce integreaza eul in densitate. Iar prezenta voluptoaselor clisee manieriste de rit sandrabrownian, a tribulatiilor decorative si a metaforelor vitriolice il preschimba (evident, volumul) intr-un brizbiz zaharisit, impulsionat de incercarea sterila de ermetizare a unui bestial derizoriu ideatic. Concret: contagioasa chinuire de talent. Corpusculii prozaici sint aspirati de o retorica mimetica cu efect paralizant. Platitudinile ating climaxul in proximitatea efectului alchi
