Nu doar cititorul profesionist, ci orice fel de cititor, in general, este fascinat, uneori sau adeseori, nu numai de cartile clasice, respectabile, faimoase, ci si de opuri neobisnuite, ciudate, atipice, exotice (si lista de calificative ar putea continua). Eu numesc aceste carti intr-un fel mai comun, anume - pur si simplu stranii. Daca din cartile clasic-faimoase cititorul retine principii de viata, stari psihologice si morale (si multe altele, y compris placerea lecturii, de ce nu?, fiindca altfel ar pieri lumea, ca sa zic asa), cartile stranii au atu-ul ca naucesc, socheaza, dar nu oricum, ci tot printr-o forma de inminunare. si ele pot starni savoarea lecturii, atata doar ca o fac dupa ce mai intai uimesc in chip extrem. Dupa ce socheaza (sau, poate, in timp ce socheaza). socul nu este neaparat unul legat de limbaj (licentios ori violent, sa spunema, ci de subiect si de situatie, de personaje, de constructie epica. Autori astazi "canonici" si exemplari, de la Kafka la Philip Roth, Salman Rushdie sau Saramago (si mai sunt destui), au fost mai intai catalogati drept stranii si extravaganti, pana sa fie acceptati oficial si canonizati. Este de-ajuns sa ne gandim la aproape oricare din textele lui Kafka sau la Complexul lui Portnoy, la Versetele satanice sau la Evanghelia dupa Hristosa. Toate au fost carti care au scandalizat intrucatva, din varii motive, dar care dupa oarecare timp au fost gustate si acceptate drept canonizabile. Intrucat, dupa socul initial si incalcarea tabu-urilor de lectura, de gust si de dispozitie, cititorul a putut sa accepte ideea ca exista carti care te scot din tatani in sens bun si interesant (te scot din habitudini), care te violenteaza (si nu neaparat prin violenta) si te fac sa percepi altfel lumea. Astfel de carti sunt binevenite intrucat urnesc cititorul din tabieturi, ii distrug obisnuintele si il fac sa rediscute si sa guste