Decembrie 2007 a readus in dezbatere o tema mereu actuala – puterea presei intr-un stat de drept. Scandalul mediatic stirnit de accidentul minor produs de Ludovic Orban a scos in evidenta tarele majore ale presei autohtone care, in goana dupa rating si senzational, a ajuns sa inventeze realitatea, modelind-o dupa tiparele procustiene ale OTV-ului. Am asistat in decembrie trecut la o demonstratie de forta a unor jurnalisti care confunda libertatea de expresie cu arbitrariul, stabilind abilitatea de a manipula opinia publica drept unitate de masura a puterii presei.
In ce consta, de fapt, puterea presei? In tarile cu democratii consolidate, aceasta se traduce prin profesionalism, perseverenta, credibilitate. Presa este puternica pentru ca nu-si poate permite sa-si desconsidere cititorii si, in consecinta, nu-si poate permite sa se descalifice in ochii acestora punind in circulatie zvonuri, birfe, „stiri“ prefabricate. Acolo, in democratiile solide, exista o demarcatie neta intre tabloide si publicatiile serioase, intre jurnalistul de investigatie si cel ce-si cistiga existenta la ziare de scandal. In Romania, insa, aceasta granita este atit de fragila, incit intrepatrunderea celor doua tipuri de presa e la ordinea zilei.
In Franta, in Spania, in Marea Britanie sau Germania, dar si in Polonia sau Ungaria sint mult mai putine ziare decit in Romania si mult mai putine posturi de televiziune. Cu toate acestea, cititorii lor sint mult mai bine informati decit ai nostri, pentru ca articolele de opinii nu se amesteca niciodata cu cele strict informative. Ca sa nu mai vorbim de distinctiile ideologice; am asistat nu de mult la un dialog intre un roman si un spaniol care citea El Mundo – la intrebarea conationalului nostru „Care ziar e mai bun, El Mundo sau El Pais?“, spaniolul a raspuns zimbind amabil, oarecum contrariat de formulare: „Depinde de opti
