Nu ştiu dacă mai există vreo ţară în care se claxonează ca în România. Sursa: EVZ
M-aş mira. Instalat la volan, ocrotit de capotă şi dornic să emită mesaje, şoferul carpatin - amator sau profesionist, duminical sau de cursă lungă - redescoperă fascinat plăcerea gălăgiei.
Indiferent dacă pilotează o limuzină sau se căzneşte cu un hârb, românul pe patru roţi vrea să-şi marcheze sonor prezenţa. Pentru el claxonatul a încetat să fie o formă de atenţionare discretă, un semnal scurt şi necesar, lansat în lipsa altor variante. Mâna proptită în claxon a ajuns să exprime o atitudine, o stare de spirit, o trăsătură de caracter.
Un şofer are impresia că îşi încordează muşchii, un altul că dirijează mersul lucrurilor, un al treilea că întemeiază un nou cod de comunicare.
E greu de întocmit o tipologie a claxonagiului, dar câteva ipostaze tot merită schiţate.
Iată-l, de exemplu, pe şoferul grăbit, dispus să măture totul din cale ca să nu întârzie o secundă la întâlnire. E genul de om care începe să claxoneze de îndată ce observă că traficul încetineşte şi că în faţa lui răsare, diabolic şi perfid, pericolul opririi. Staţionarea, fie ea şi la semafor, i se pare un afront inadmisibil, care nu poate fi tratat altfel decât printr-o emisie sonoră ce găureşte timpanul şi franjurează nervii.
La o oarecare distanţă circulă şoferul panicard, care a interiorizat până la nevroză lecţia prudenţei, iar acum se teme şi de umbra unei muşte proiectate pe parbriz. Acesta îşi sprijină podul palmei în claxon când se apropie de o trecere de pietoni, când se vede depăşit de o altă maşină sau când încearcă să depăşească. Dacă marca primului şofer e impetuozitatea războinică, dominanta celui de-al doilea e spaima bolnăvicioasă. Iar acestea nu sunt nicidecum singurele personaje din Claxonia.
În acelaşi areal vi