Scriitorii romani (re)descopera literatura fantasy ca mijloc de exprimare. Am spus „(re)“ pentru ca au mai fost tentative, in ultimele doua-trei decenii, de la Ioan Dan Nicolescu la debutantii Editurii Dacia din anii ’80 (Tudor Dumitru Savu, Mihai Maniutiu etc.), la Aurel Antonie si, chiar mai inaintea lor, Stefan Agopian a trecut si el pe-acolo. Poate la vremea aceea, in lipsa traducerilor (sau, vorba unui critic: nu avem fantasy pentru ca nu-i zicem asa), ne gindeam mai mult la realism magic decit la fantasy, dar, privind azi in urma, putem incadra acele carti in genul fantasy, subgenurile mai moderne. Mai apropiat de ceea ce intelegem acum prin fantasy a fost in urma cu vreo doi ani Razvan Radulescu (Teodosie cel Mic)...
Numai ca acesti autori imi pareau cinstiti in demersul lor. Fantasy era un mod de a scrie, iar cei amintiti chiar aveau ceva de spus. Actiuni oneste, adica asumate ca atare, de genul „da, noi scriem fantasy“, sint romanele Retetarium de Costi Gurgu si Waldemar de Liviu Radu. Numai ca, in aceste cazuri, e vorba de scriitori care vin din zona F&F, scriitori care si-au construit cariera tocmai pe acest gen de literatura. Scriitori care au avut o idee (chiar au avut-o!) pe care n-o puteau exprima altfel decit in niste romane fantasy. Scriitori carora subiectele le-au ales genul scrierii, iar cartile rezultate n-au fost doar incercari de a-si incorda muschii sub zimbetul strengaresc (si infantil) al provocarii „vezi cum pot io?“.
intimplari la marginea lumii. Aventurile lui Axinte Abramovici Papadopulos in pustie de Cosmin Perta (Cartea Romaneasca, 2007) imi pare o tentativa ratata de roman fantasy. Nu pentru ca tinarul scriitor n-ar putea scrie (onorabil) in genul care, si la noi, cistiga din ce in ce mai multi adepti, acum, iata, si printre scriitori. in volumul despre care vorbim exista destule pasaje reusite. Bine-ar fi fost dac
