Mircea ELIADE
Istoria credintelor si ideilor religioase. Volumul 4: De la epoca marilor descoperiri geografice pana in prezent
Volum coordonat de Ioan Petru Culianu. Traducere de Maria-Magdalena Anghelescu, Editura Polirom, Iasi, 2007, 495 p.
La aparitia primului volum al Istoriei credintelor si ideilor religioase, in 1978, Constantin Noica nota in Jurnalul de idei faptul ca Eliade a reusit sa-si aroge functia universala, „nemaifiind cetateanul unei lumi, ci al planetei“, prin preocuparile lui vaste. El a devenit „mijlocitor intre noi si noi insine, intre Est si Vest, intre Occident si lumea a treia, literatura si mit, modern si primitiv, civilizatie si spirit“1. Aceasta apreciere nu exclude insa dezamagirea paltiniseanului care se astepta ca Eliade sa scrie o filozofie a religiilor, nu „un manual“2. Gabriel Liiceanu surprinde in Jurnalul de la Paltinis mirarea filozofului in fata atitudinii eliadiene de „a se indura de orice practica fachirica“ pe care o ridica la rang de valoare religioasa universala. Noica nu era intru totul satisfacut de aceasta viziune care cauta sacrul peste tot, dar risca sa vada in orice maruntis o hierofanie si da ca exemplu parafraza ultimului capitol din volumul I al Istoriei credintelor…, intitulat „Autobuzul care merge la Eleusis“3.
Eliade a avut intotdeauna ambitia de a deveni un homo universalis in versiune moderna, volumele proiectate ale Istoriei credintelor… fiind un raspuns la tendinta secolului de supraspecializare in domenii stiintifice strimte. Totusi, in prefata celui de-al treilea volum (aparut in 1983), el constata dificultatea proiectului care se voia a se intinde pe cel mult o mie de pagini. Asa ajunge la concluzia ca analiza religiilor americane, africane, australiene, precum si a crestinismului supus secularizarii secolului al XX-lea trebuie transferate intr-un al patrulea volum, in