Anul 2008 s-a strecurat cum-necum in vietile noastre fara sa respecte ritualul de a aduce cu el, aici in Maryland si D.C., macar citiva fulgi.
Cumva, insa, gerul din zilele cu soare de dinaintea Craciunului – ce aburi grosi scotea pe nari vinzatorul de brazi, venit tocmai din Nicaragua ecuatoriala! – a creat ceva din atmosfera necesara sarbatorilor. Fara a mai mentiona cele doua zile de inceput de decembrie in care a nins copios, intr-una din ele fiind nevoit sa trag o fuga la Reagan National.
Ca sa-mi primesc oaspetii, care ar fi trebuit sa aterizeze la BWI, Baltimore-Washington International, dar Delta... Ma rog. Fapt e ca oaspetii – apropo, prezenta lor aici e inca o dovada ca vize-pentru-America „se dau“ – mi-au adus cu ei carti romanesti. Un teanc. Concurind astfel sensibil orice Santa autohton. Si cum ceapa de decojit a lui Grass nu parea sa produca, de acolo de pe noptiera, usturimi si lacrimi nimanui din casa, nici macar mie, celui care ma tiriiam cu lectura ca omul de sarbatori, mai aveam 45 de pagini, ce vreti... m-am aruncat asupra unor carti laureate la Bucuresti in ultimii doi ani. Vreo douasprezece. Din care una m-a provocat sa scot din geanta albastra, cu fermoarul defect, cele trei volume de jurnal pe anul abia incheiat si – in loc sa (va) scriu aici despre prima infringere a lui Hillary, in Iowa – sa spicuiesc din ele. intru crearea unui portret al unui ex-bucurestean (oarecare, in fond) care in (aproape) fiecare dimineata a lui 2007 s-a trezit oriunde altundeva decit la paralela 45.
in ce fel am fost provocat? Ce m-a infuriat? O-sama-de-sabloane. intr-un roman cu „transfugi“. Din care prima treime nu m-a convins deloc. Ca acea lume ar fi putut exista. Sa nu fiu inteles gresit, nu sint adeptul teoriei ca daca vrei sa scrii un roman despre oamenii din... Mizil, trebuie sa iti iei sotia, soacra, pisica si frigiderul s
