„Şeful şefilor“ este ultimul film al regizorului danez Lars von Trier - o producţie cu buget mic care rupe seria filmelor cu distribuţie internaţ ională.
Dar scenariul inteligent şi actorii, deşi necunoscuţi, formidabili, suplinesc acest „defect“. În plus, lucru mai rar pentru un film marca „von Trier“, este o comedie pură, desigur, nu neatinsă de preocupă rile şi stilul care l-au făcut cunoscut.
De ani de zile, Ravn (Peter Gantzler) îşi conduce compania pretinzând că, de fapt, toate deciziile de management sunt luate de un nevăzut „şef al şefilor“. Dar când decide să o vândă şi un potenţial cumpărător din Islanda cere să trateze cu „şeful cel mare“, Ravn este pus în dificultate. El decide să angajeze un actor ratat, Kristoffer (Jens Albinus), care să joace rolul superiorului fictiv. Deşi ar fi trebuit să fie o treabă de câteva ore, Kristoffer se vede nevoit să improvizeze timp de o săptămână, vreme în care se întâlneşte în nenumărate rânduri cu „regizorul“ său, Ravn, prin cele mai ciudate locuri.
Nici de data aceasta Von Trier nu este indiferent din punct de vedere stilistic. Camera sa filmează cu unghiuri alese aleatoriu de un computer (metoda poartă numele de „Automavision“ şi pentru danez semnifică ideea unui vas fără căpitan) şi se ajunge până acolo încât, uneori, actorii sunt lăsaţi în afara cadrului. Şi de data aceasta Von Trier se joacă în film de-a teatrul, făcându-şi o misiune din a scoate la vedere trucurile şi culisele show-ului. Tonul este voit (auto)parodic, încă din start, când se proclamă că „acest film nu va merita nici măcar un moment de reflecţie“.
Spre deosebire de controversele şi pasiunile aprinse de filmele sale anterioare, mai ales de cele din „trilogia americană“, „Dogville“ şi „Manderlay“, „Şeful şefilor“ este lăudat într-un glas de aproape toţi criticii, care îl văd ca pe cel mai uşor dige
