Cu Vărul Alexandru şi alte poveşti adevărate mi s-a întâmplat ceva ciudat. Autorul acestui volum îmi e văr. Este fiul surorii mamei mele şi este cu 13 ani mai mare decât mine. Aşa încât, scriind despre cartea lui, Vărul Alexandru, mă văd obligat să scriu, la rândul meu, despre vărul Adrian. Or, lucrul acesta nu este deloc uşor. Mai întâi, oamenii vor spune că l-am publicat pentru că este vărul meu. Ceea ce, după cum fiecare cititor, sper, se va convinge, nu e deloc adevărat. Apoi, este foarte greu să scriu despre vărul meu primar ca autor uitând că-mi e văr. De altfel, nici nu am de gând s-o fac. Dimpotrivă, voi profita de apariţia cărţii lui pentru a spune ce-i datorez din felul în care, de la o vârstă destul de fragedă, am început să înţeleg caracterul teribil al lumii în care trăiam. Alţii nu l-au înţeles niciodată, nici măcar când erau pe pragul de a o părăsi. Ba chiar au murit convinşi că trăiseră într-o lume normală. Nu le-ar fi stricat să aibă un "văr Adrian".
Nu mult după terminarea războiului, ai mei se mutaseră într-un apartament spaţios din Cotroceni. Cum mama avea cinci surori şi doi fraţi, toţi locuind în Caracal (ea era mezina, iar eu, printre odraslele lor, vărul cel mai mic), de câte ori un unchi, o mătuşă sau vreun văr primar treceau câteva zile prin Bucureşti, fie trăgeau la noi, fie veneau să ne vadă. Era sfârşitul verii lui 1949. Împlinisem nu de mult 7 ani. Atunci a apărut în Bucureşti vărul Adrian, cu gândul să devină student la Academia Comercială. Vizitele lui în Cotroceni erau destul de dese.
Ce relaţie putea să existe între un băiat de 7 ani şi un tânăr fercheş, de 20 de ani, destul de sigur pe el şi căruia viaţa i se aşternea la picioare? Mai nici una. Evident, copilul care eram voia să fie băgat în seamă de cei mari. Când aflam că vine, îl pândeam de după uşa de la intrare şi, de cum trecea pragul, mă aruncam pe mozaicul cu
