Dacă tot e, mi-aş dori una a zăpezilor de altădată.
Dar unde-i?
Iat-o!
Ocolind titlul vînăt congelat al unui Steinbeck, Iarna vrajbei noastre - deşi aş reveni, motivat, la acesta, cu îndrituit inc privind artele de-acum - de mers ca atare la acele ierni fabuloase, a căror amintire ne face mult bine. Spiritual. Sau doar vizual, pur şi simplu.
De stat, aşadar, întins pe patul proustian-procustian-freudian al atelierului, în zumzetul de bondar al centralei termice, dar şi, alături, cu buchetul unui Cotnar autentic, şi de retrăit momente consumate, unic, în rasate muzee ale lumii, sau doar răsfoind albume cu (înşelătoare, dar stenice) reproduceri.
După cine?
După cei mari ai picturii.
Sau cei, mă rog - tot atît de mari - ai picturii ieşene...
Vănători în zăpadă, de (bătrînul) Pieter Bruegel (1527-1569), se aşază, incipient emblematic, în dalba galerie, cu scenografia ei de pînză preponderent narativă, un narativism de o ingenuitate ce doar ghiduşului - cum i s-a suprazis - i-a stat bine. Siluetele vînătorilor (oricum, antipatici mie prin vocaţia lor bestială, perpetuată de altfel şi azi) fac o cadenţă naiv savantă pictural cu ale însoţitoarelor potăi de rasă, pe fundalul unei aşezări bucolice din acele }ări de Jos ale incandescentelor miracole alchimice.
De trecut - cu graba superficialului - la momentul impunerii peisajului ca gen distinct. La mult vizitaţii, azi, impresionişti. Unde şi iarna - excepţional - li s-a oferit ca motiv predilect. Zăpadă la Louveciennes de Alfred Sisley (1839-1899) e la fel de perfect emblematică pentru ce avea să urmeze în curent. Pînă la impresioniştii noştri, fixaţi atît de congener într-un tipar de infinită aplicaţie. O uliţă pur franceză, flancată de ziduri groase, inundată de greaua horbotă a primei zăpezi. Am văzut-o, în ^89, la Luvru.
Pentru a face, cît de cît - tre
