Mă plimb prin grădina mea, îmbătat de frumuseţea pomilor plini de chiciură. Ei nu arată ca atunci când fulgii li se depun lent pe crengi. Nu au crengi încărcate pur şi simplu de zăpadă. Au crengi redesenate, cu alb, de o mână care a urmărit atentă fiecare detaliu. Până şi miile de mii de ace ale molizilor şi pinilor sunt distincte. Este o dantelărie albă, uriaşă şi delicată, profilată pe cerul cenuşiu. O livadă pictată numai şi numai cu alb, de un pictor care n-a avut altă culoare la îndemână.

S-a ajuns la acest peisaj pentru că astă-noapte a bătut vântul, şuierător, nemilos, şi a scuturat zăpada de pe crengi, iar apoi s-a lăsat o ceaţă deasă şi particulele de apă au cristalizat direct pe ramuri, îmbrăcându-le cu infinită minuţie.

Există şi zăpadă propriu-zisă, virgină, aşternută pe întreaga suprafaţă a grădinii. A fost viscolită, dar acum, când nu mai bate vântul, a rămas încremenită în ondulări line, care nu amintesc prin nimic de vijelia năpraznică de astă-noapte. Paşii mei sunt primii care o ating. Simt emoţia trăită, probabil, de primul om care a păşit pe lună. Foşnetul metalic produs de înaintarea mea pare nepământesc.

Mă face fericit gândul că toată această zăpadă este a mea. Ideea de proprietate n-are, luată în sine, nimic vulgar, este întrutotul compatibilă cu diafanitatea zăpezii. Mulţi oameni, schilodiţi sufleteşte de ideologia comunistă, privesc cu circumspecţie sau chiar cu dispreţ simţul proprietăţii. Ei s-ar declara, în mod sigur, oripilaţi de bucuria cuiva de a fi proprietar de zăpadă. Din punctul lor de vedere, această bucurie este vulgară şi exprimă egoismul şi aviditatea. Nimic mai departe de adevăr - de adevărul vieţii. Viaţa generează necontenit proprietate, înainte de toate proprietatea oricărei fiinţe asupra corpului ei. Pierderea acestei proprietăţi provoacă moartea dacă nu cumva este chiar moartea.

Ca să îţi aperi corp